Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Nu fi prost, Dane!

- Bine, nu mai sunt. Dar acum o iau din loc.

Mica îl conduse până în vestibul.

- Sigur că te duci acasă, Dane?

- Unde naiba m-aş putea duce! Ai văzut cât de obosit sunt, dacă am fost în stare să dorm în fotoliu, ca moşnegii.

În clipa când tocmai voia să se urce în maşină, cineva se desprinse din umbră şi se apropie de el.

- Nu aveţi cumva un foc?

Ducu îl recunoscu. Era un lucrător din echipa operativă. Prefăcându-se că-şi caută chibriturile, întrebă:

- S-a întâmplat ceva?

- Totul e în regulă, tovarăşe maior.

- Hm! Nu prea e totul în regulă.

- La mine, tovarăşe maior...

- Bine!.. Bine!.. Acum depărtează-te, fiindcă s-ar putea ca maimuţa să spioneze de la fereastră.

"S-a întâmplat exact cum mi-am închipuit, îşi spuse Ducu înciudat. Nacu a crezut că eu i-am dat, maşina şi n-a anunţat mai departe ca să fie urmărită".

Ducu se urcă la volan şi porni motorul. O clipă mai apoi "Rekord"-ul dispăru după colţ.

Dacă cineva ar fi văzut cum ţine Ducu volanul cu mâna, ar fi fost foarte mirat de acest mod original de a conduce. Nu era acesta un capriciu. Conducea aşa ca nu cumva să şteargă amprentele de pe volan.

Ducu nu se duse acasă, aşa cum îi promisese Micăi, ci la sediu, ca să-i raporteze colonelului Joldiş ceea ce se întâmplase.

"Are să-mi tragă o praftură, dar n-am ce face. De unde naiba să prevăd eu că, afurisita, mă va droga? În definitiv, într-un meci de box, oricât de bună gardă ai avea, nu se poate să termini fără să încasezi şi tu măcar una. N-am ce face, am încasat-o".

Colonelul Joldiş încă nu plecase. Îl primi imediat.

- Ei, ce s-a mai întâmplat?

Ducu raportă colonelului ce i se întâmplase. La rândul său, află de la acesta că fusese interceptată o ieşire în eter.

- Şi ce spune radiograma, tovarăşe colonel?

- Textul e încă la descifrat. Se pare că sunt - la prima lor ieşire în eter.

-Probabil, n-au vrut să rişte. Sau poate nu i-am recepţionat noi.

- Asta nu se poate, ştii prea bine.

- Atunci musai să presupunem, tovarăşe colonel, că au trebuit să transmită ceva important şi urgent.

- După toate aparenţele, da! Când vom cunoaşte însă textul mesajului, ne vom putea face o părere exactă.

În biroul colonelului intră un lucrător de la serviciul de cifru.

- Tovarăşe colonel, v-am adus textul descifrat.

- Ei, bravo! Dă-l încoace. Mesajul suna aşa:

"16-51 lichidat. Iniţiativă nefericită. Nimic deocamdată în legătură cu Bernhard. Două tentative eşuate. Perspective de racolare a unui funcţionar de la Ministerul Afacerilor Externe. Ocazia excelentă şi de imediată perspectivă de a comunica prin el. Peste zece zile urmează să plece curier diplomatic. Ies din nou peste şase zile la aceeaşi oră.

REZIDENT".

Colonelul citi mesajul, pe urmă i-l întinse lui Ducu.

- Acuma e clar de ce i-a trebuit Micăi "Rekord"-ul.

- E clar, tovarăşe colonel.

- Bogdan Tudoraşcu este aici?

- Nu ştiu, tovarăşe colonel. Am venit direct la dumneavoastră, fără a mai trece prin birou.

Colonelul sună.

- Să vină la mine căpitanul Tudoraşcu.

Bogdan intră în biroul colonelului când Ducu terminase de citit pentru a treia oară textul mesajului.

- Citeşte şi dumneata.

Bogdan luă hârtia pe care i-o întindea colonelul şi o citi atent, boţindu-şi fruntea.

- Ce părere ai, Tudoraşcule?

- Tovarăşe colonel, cred că lucrurile au început să se mai limpezească.

- Ei, poate că nu ar trebui să te grăbeşti să tragi o asemenea concluzie. Dumneata, Mănăilă, eşti de părerea lui Bogdan?

- Nu, tovarăşe colonel. Cred, dimpotrivă, că au devenit şi mai încurcate ca până acum. Cel puţin pentru mine.

- De ce crezi, Bogdane, că lucrurile au început să se limpezească? insistă colonelul.

- Fiindcă au început să lucreze, tovarăşe colonel. Au ieşit în eter, vor să-l racoleze pe Radu ca să-l poată folosi drept curier de fiecare dată când e trimis în străinătate. Ceea ce ne încurca până acum era că nu ştiam ce vor. Din cauza aceasta, Radu susţinea că reţeaua asta de agenţi este de un fel deosebit, tocmai fiindcă nu acţiona aşa cum ne-au obişnuit toate celelalte reţele, cărora le-am venit de hac. Acuma însă ne-am edificat. Nu avem de-a face cu o reţea de "un fel deosebit", ci cu una obişnuită, care umblă să racoleze naivi şi elemente descompuse, pe care să-i folosească la culegerea de informaţii privind secrete de stat. Să-i mai lăsăm până îl "racolează" pe Radu, ca să vedem şi noi ce materiale doresc ei să ajungă afară şi pe urmă să-i înhăţăm.

- Acesta e punctul dumitale de vedere, Bogdan?

- Da, tovarăşe colonel.

- Dar dumneata, Mănăilă, de ce consideri că lucrurile s-au încurcat şi mai mult?

- Mai întâi, o precizare, tovarăşe colonel. Am spus că eu nu izbutesc - acuma după ce ne-a picat în mână radiograma - să văd mai limpede decât înainte. Bogdan spunea că de vreme ce, prin Mica, ei intenţionează să mă racoleze, ne-am lămurit. Nu avem de-a face cu o reţea de un fel deosebit, ci cu una obişnuită, care, folosind metode obişnuite, urmăreşte obiective obişnuite. Lucrurile însă nu stau de loc aşa. De altfel, noi am mai discutat acest aspect şi am susţinut atunci acelaşi lucru. Acuma am şi alte argumente, pe care mi le furnizează însăşi radiograma. De pildă, ar trebui să ne întrebăm cine este individul care semnează rezident. Este unul dintre aceia pe care îi cunoaştem?

- Crezi că are o importanţă deosebită? întrebă Bogdan

- Desigur că da.

- Din cei pe care îi cunoaştem, poate Fuiorescu.

- Altcineva?

- Tanti Aspasia a ta, sau poate Fredi.

- Poate Koruz? întrebă Ducu.

- Nu cred. Poate Lotte Dankner.

-Mica, în nici un caz, aşa-i?

- În nici un caz, maimuţa aia.

- Bun! Întrucât afirmi că unul din cei patru - Fuiorescu, Fredi, Lotte Dankner sau Aspasia - ar putea fi rezidentul, să presupunem că-i Lotte Dankner. De ce ea? Fiindcă Pensiunea este un paravan excelent şi totodată o sursă de a culege informaţii. Indirectă, trăgând cu urechea la cele ce vorbesc clienţii ei; sursă directă - racolând pe aceia dintre ei care ar putea furniza informaţii. Am aici - iat-o - o listă cu numele tuturor clienţilor Pensiunii. În mod permanent, iau masa la Pensiune un număr de douăsprezece persoane, fără Picioruş. Picioruş este al treisprezecelea, dar el nu-i de loc superstiţios. Din aceste douăsprezece persoane, şapte sunt pensionari. Cornelia Melinte e profesoară, doi sunt contabili, unul decorator la o cooperativă de firme şi ultimul, vânzător la un magazin de încălţăminte de pe Lipscani. Deci, cei şapte pensionari, nefiind în producţie, nu pot fi, direct, legaţi de o "sursă" de informaţie: o fabrică, o instituţie etc. Să vedem cum stăm cu cei doi contabili. Unul e contabil la fabrica de jucării, iar celălalt, la cooperativa de dopuri de plută. Trebuie să fii de acord, Bogdane, că o fabrică de jucării şi o cooperativă de dopuri nu reprezintă surse de informaţii de prima mână şi nici măcar de a treia mână. Acelaşi lucru se poate spune atât despre locul de muncă al pictorului de la cooperativa de firme, cât şi de al vânzătorului de la magazinul de încălţăminte. Aş vrea să mai adaug că informaţiile pe care le-au obţinut oamenii noştri, şi care privesc pe toţi cei doisprezece, nu ne dau motive să înscriem nici unul din ei pe lista celor suspecţi. Singura excepţie este Cornelia Melinte, din cauza încurcăturii cu bărbatul ei, a cărui moarte nu este nici astăzi pe deplin lămurită. Ce concluzie trebuie să tragem de aici? O primă concluzie: că nici unul dintre cei doisprezece, prin natura muncii lor, nu au acces direct la o sursă de informaţii. Cea de-a doua concluzie: că, de fapt, "Pensiunea Dankner" este doar un paravan, Frau Dankner trebuind să aibă, de ochii lumii, o sursă de existenţă.