Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Şi Mica făcu o mină de dispreţ.

- Cum, adică, de-astea?

- Nu vreau să te jignesc, dar asta nu-i o afacere ca lumea, ci mai curând o mică găinărie.

- De unde ştii tu prin ce se deosebea în anii aceia o afacere propriu-zisă de o găinărie? Pe atunci nici nu te născuseşi.

- Mare greutate să-mi închipui! Nea Florică - cel puţin aşa mi-a părut mie - a fost un om subţire... profesor. Mă rog, om cu carte. Când mi-ai spus că s-a ocupat de afaceri, mi-am închipuit că a învârtit altfel de afaceri. Mai fine... mai subtile... şi cu câştiguri mai substanţiale. Ştii, el nu se prea uita la bani. De obicei, numai cei care au sau care au avut mulţi bani la viaţa lor nu ştiu să preţuiască adevărata valoare a banului.

- Asta nu dovedeşte nimic, dragă fată. Ce îţi închipui că vânzarea clandestină de carne nu ne renta? Te înşeli. Nici nu-ţi poţi închipui câţi bani am câştigat noi cu afacerea asta..

- Da, dar era totuşi o afacere murdară. La propriu, nu la figurat.

- Se poate. De altfel, nu este exclus ca nen-tu Florică să fi învârtit şi alte afaceri, despre care eu nu am cunoştinţă. Era, cel puţin pe atunci, un om ascuns. Spuneai adineaori că nu se uita la bani. Mă rog, nu te contrazic. Dar pe vremea când am lucrat eu cu el ştiu că-i plăceau al dracului de mult banii. Şi oricât de mulţi câştiga, tot mai mult ar fi vrut să câştige.

Ducu cârpea la minciuni fără să clipească măcar, fiindcă ştia că Mica nu avea posibilitatea să controleze,

- Dacă aţi făcut cândva afaceri, înseamnă că eraţi oleacă şi prieteni.

- Să ştii de la mine, doi oameni care fac afaceri împreună nu înseamnă neapărat că sunt şi prieteni.

- Dar nici nu se duşmănesc.

- Câteodată se întâmpla şi asta. Nu a fost însă cazul între mine şi Florică.

- Şi pe urmă ce s-a întâmplat? De ce v-aţi despărţit? V-aţi certat cumva?

- Nu noi ne-am despărţit, ci împrejurările. Evenimentele. După ce s-a schimbat regimul, afacerile n-au mai rentat. Din prudenţă, a trebuit să ne mulţumim doar cu câştigurile licite.

- ...Şi pe urmă?

- Ce?

- Nu v-aţi mai întâlnit? Nu v-aţi mai văzut? insistă ea.

- Câţi ani sunt de când s-a mutat la voi în bloc Florică? întrebă prudent Ducu.

- După ştiinţa mea, numai de vreo opt ani.

- Stai!.. Pot să-ţi spun exact câţi ani au trecut de când ne-am văzut ultima dată. Da!.. Da!.. Exact paisprezece ani. Prin patruzeci şi şase am desfăcut tovărăşia. În patruzeci şi şapte ne-am mai văzut de câteva ori. Ulterior, nici el nu mai m-a căutat şi nici eu pe el. Pe urmă anticipând o eventuală întrebare: Dacă nu mi-ar fi scris, habar nu aveam de noua lui adresă.

- Mă întreb însă prin cine o fi trimis scrisoarea. Poate prin portăreasă că mai venea şi ea la el câteodată.

- Probabil. |

- Ce-a vrut de la tine?

- N-ai să mă crezi, dar n-a apucat să-mi spună. De câteva ori m-a lăsat să înţeleg că vrea să-mi încredinţeze un secret, dar tot de atâtea ori a schimbat discuţia. Nu se putea hotărî.

- Uite, Dane. Tu nu eşti sincer cu mine. Nu vrei să-mi spui, fiindcă nu ai încredere. Dar nu te condamn, în definitiv, e şi normal. Abia ne-am cunoscut. Astăzi, pentru prima dată, am ieşit împreună, înţeleg, îţi repet, rezervele şi nu te condamn. Mai târziu, după ce vom deveni prieteni buni, te vei convinge că sunt o fată în care poţi avea deplină încredere. În ceea ce mă priveşte, nu mă îndoiesc o clipă că aşa se va întâmpla. Fiindcă eu încă de pe acuma ştiu că voi ţine mult la tine.

Ducu se uită la ea galeş şi o apostrofă în gând: "Ce vorbeşti, frumoaso! Ia spune-mi, de ce te interesează persoana mea? Fiindcă ai auzit că l-am cunoscut mai de mult pe nen-tu Florică? Pentru că am maşină? Pentru că lucrez la arhiva Ministerului Afacerilor Externe? Sau pentru toate trei motivele la un loc?" Apoi, tare: - Draga mea, sunt mâhnit că poţi gândi astfel despre mine. Îţi jur că nu am nici un fel de reticenţe faţă de tine. Şi te rog să-ţi aminteşti, ţi-am şi dovedit-o atunci când ţi-am vorbit de unchiul meu şi de maşină. Dacă am fost sincer cu tine într-o problemă care mă privea pe mine personal, de ce n-aş mai avea încredere în tine ca să-ţi împărtăşesc un "secret" încredinţat mie de cineva care nu mai există?

Argumentul părea convingător. Totuşi, el mai adăugă:

- Dacă anii nu l-au schimbat, atunci îmi explic de ce nu s-a putut hotărî să vorbească până în ultima lui clipă.

- De ce? se grăbi să întrebe Mica, pentru prima dată cu un interes nedisimulat.

- Cred că nu s-a putut hotărî până în ultima clipă să vorbească fiindcă era vorba de aur. Trebuie că undeva ascunsese aur. Cocoşei. Pe vremea când se specula cu cocoşeii, a avut cu ce să-i cumpere. Pe urmă, când s-a schimbat "calimera" (5), nea Florică al tău i-o fi pitit pe undeva şi probabil că şi acuma tot acolo s-or fi aflând. Zgârcitul - fiindcă eu aşa îl ştiu, şi nu mână largă, cum pretinzi tu a fi fost - nu s-a putut hotărî să-mi dezvăluie ascunzătoarea. A murit, luând taina cu el. Şi e păcat, tare păcat. Dacă nu mă înşel în presupunerea mea, atunci sigur că e vorba de cel puţin o sută de bucăţi. Poate chiar şi mai mult.

Mica nu făcea impresia că cele ce aflase o interesau în mod deosebit.

- La ce ţi-ar fi folosit? Să te uiţi la ei? Că de schimbat, nici dacă ai fi dracul gol nu-mi închipui că ai izbuti fără să te dibuiască ăia de la miliţia economică. Parcă aşa îi spune.

- Unde nu-i am eu! Te asigur că i-aş schimba fără să pună ei mâna pe mine.

- Dragă, eşti adorabil când te chercheleşti. Te rog însă nu mai bea. N-aş vrea să te îmbeţi de-a binelea. Nu ar fi frumos. E doar pentru prima dată când ieşim împreună.

- Va să zică nu mă crezi, fiindcă îţi închipui că m-am îmbătat. Află, dragă fată, că eu nu mă îmbăt uşor. Ţin la tăvăleală, asta s-o ştii. Şi uite, ca să-ţi dovedesc, fată dragă, întâi, că nu m-am îmbătat şi în al doilea, că am încredere în tine, am să-ţi spun cum m-aş fi scăpat eu de cocoşei, dacă zgârcitul ăla de nen-tu Florică s-ar fi hotărât să vorbească. Ţi-am spus că, din când în când, sunt trimis în străinătate. Acuma pricepi?

- Nu! răspunse Mica.

Ochii ei exprimau nedumerire. Dar Ducu nu era omul care să se lase uşor păcălit. Înaintea ei, când avea doar cincisprezece ani, cunoscuse o actriţă mult mai bună decât Mica, pe Catina. Învăţase să descifreze, observând-o atent, arta prefăcătoriei. Se aplecă spre urechea ei şi-i şopti: - I-aş schimba în străinătate. Cel mult în două ieşiri, şi aş scăpa de toţi. Este?

- Ei, da! Asta ar fi fost o soluţie. Cum de ţi-a venit în minte?

- Mare filozofie!

- Dar ce rost are să discutăm despre ceea ce nu există? În orice caz, eu te rog, încă o dată, să nu mai bei. Şi te mai rog ceva. Dacă, de acum încolo, se întâmpla să mă invite cineva la dans, nu-l refuza. Mi-a venit chef să dansez, iar tu, îmi dau seama, după cum îţi sticlesc ochii, nu mai eşti bun de aşa ceva.

- Pardon! Nu sunt beat şi, ca să te convingi, haidem să dansăm.

- Nu! Nu vreau să mă fac de râs. Te rog, promite-mi că ai să mă laşi să dansez. Ai văzut: Cât ai fost treaz, eu ţi-am cerut să nu dai voie altcuiva să mă danseze. Acuma, însă, n-am nici o vină că te-ai cherchelit.

- Bine! Dacă tu vrei să dansezi cu altcineva, nu mă opun. Eu însă am să mă uit în jurul meu atât de urât, încât sunt sigur că nimeni nu va îndrăzni să te invite.

Ca s-o convingă că nu glumeşte, începu să privească încruntat, în dreapta şi în stânga, într-adevăr ca un om ce caută cearta cu lumânarea.