Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Aceasta îmi este declaraţia, pe care o semnez cu mâna mea.

Sava Şutelcă

- Ce părere aveţi, tovarăşe maior? întrebă căpitanul Oprişan.

Ducu îşi formase o părere, dar nu consideră necesar s-o aducă la cunoştinţa căpitanului.

- Deocamdată, nici una. Dar dumneata, care ai anchetat cazul?

- Tovarăşe maior, toată povestea asta mi se pare atât de necrezut, încât mă întreb dacă ceea ce povesteşte Şutelcă s-a întâmplat şi în realitate.

- Socoti că minte?

- Nu ştiu dacă minte în mod deliberat. Mă gândesc, poate că...

- Poate că nu-i în toate minţile, vrei să spui?

- Tovarăşe maior, dar totul e atât de absurd! L-au răpit, ca până la urmă să-i dea drumul, fără ca cei ce l-au răpit să stea de vorbă cu el.

- Nu, tovarăşe căpitan. Şutelcă nu e nebun şi nici n-a inventat povestea asta, ca să ne dea, dumneavoastră şi nouă, de lucru. Ceea ce pot să te asigur este că tot ceea ce povesteşte i s-a întâmplat cu adevărat. În ce scop a fost însă răpit, asta e cu totul altceva. Şi ca să aflăm, cred că de treaba aceasta noi, şi nu voi, va trebui să ne ocupăm.

Plecând de la miliţie, Ducu se duse s-o ia pe Ingrid. Mergea pe jos, şi era în acea parte a oraşului de care îl legau cele mai multe amintiri. Cele mai multe, cele mai frumoase, cele mai triste şi cele mai tragice amintiri. Nu prea departe era strada Mascaralei, mahalaua unde copilărise, înconjurată de străzi cu case frumoase, locuite, cu ani în urmă, de protipendada oraşului. Strada Mascaralei, "peţindţina", cum o numise cândva domnul Spiros Spiratos, cel mai mare armator din oraş: "- Ama asta strada? Asta peţindţine. Ptiu! Asta mascara, nu strada".

Pe aproape era şi strada Fregatei, şi pe ea "casa cu ferestrele albastre". De fiecare dată când venea în oraş, Ducu îşi făcea timp să treacă pe acolo. După atâţia ani, "casa cu ferestrele albastre" nu mai semăna nici pe departe cu aceea pe care el o ştiuse atunci când avusese cincisprezece ani. Ferestrele albastre fuseseră înlocuite cu sticlă albă, zidul se coşcovise şi viţa sălbatică, altădată revărsându-se bogat înspre stradă, se uscase. Aleile care duceau la verandă erau şi acuma pietruite, dar gazonul se uscase şi nimeni nu se mai îngrijise să semene altul. Din stradă, se vedea o tăbliţă albastră care aducea la cunoştinţa celor interesaţi că acolo era "Clubul vânătorilor şi pescarilor amatori".

Pe Ducu, atunci când trecu prin faţa casei, ca de fiecare dată când paşii îl aduceau pe strada Fregatei, îl năpădiră amintirile. Iată, de pe trotuarul celălalt, în locul acela a stat şi a privit "casa cu ferestrele albastre", atunci când pentru prima dată, urmărind-o de departe şi timid, o văzuse pe fata cu ochi de aur intrând pe poarta acelei case, care îşi avea legenda ei, legendă în care era vorba de dragoste şi moarte şi din pricina căreia, mulţi ani, nimeni nu se mai încumetase s-o locuiască; iată portiţa şi zidul pe care l-a escaladat în noaptea când, urmărind-o pe Catina, a descoperit, cu oroare şi deznădejde, că ucigaşul tatălui său - sângerosul asasin şi spion Walther, despre care aflase descifrând scrisul dintre rândurile "Relicvei" - era una şi aceeaşi persoană cu Horace Richter, tatăl Ingridei; iată, pe strada aceea cotise, alergând ca un bezmetic, după ce făcuse dureroasa descoperire. Şi, retrăind prin amintire zbuciumul din noaptea aceea, grăbi, fără să-şi dea seama, paşii. Coborî malul abrupt, între magazii. Iată ruina "Hanul lui Agop"; iată vizuina lui barba Panaiotachi, în ciuda anilor încă în picioare; iată groapa din fosta lutărie, unde se refugiase Şuncărică după ce evadase şi de unde toţi trei, Şuncărică, Gheorghiţă, chelnerul, şi el porniseră să se furişeze până la dana unde aştepta o bărcuţă cu ramele înfăşurate în cârpe. Urcă înapoi dealul, spre oraş, pe unul din "vaduri". Iată, pe vadul acesta gonise în noaptea percheziţiei, când îl zărise din întâmplare pe Rocambole privind pe fereastră. Către vadul acesta se îndreptase Prejan, "diavolul în haine de seară", cum îl botezase maică-sa, misteriosul şi prolixul Prejan care, la plecare, îi spusese sinistra istorioară cu băiatul curios care a fost trimis, cu un bolovan legat de gât, să exploreze fundul Dunării tocmai fiindcă era prea curios.

Îl năpădiseră amintirile şi, grăbind pasul, reveni pe străzile pe care trecuse mai adineaori. Iată strada Pescăruşului, iată casa unde locuise Catina, după ce Rocambole se metamorfozase în domnul Marius Dunăreanu, directorul cotidianului "Scrutător", şi după ce gaşca de la "Hotel Metropol" se spărsese; iată scuarul de unde o pândise în atâtea rânduri, până în noaptea când, ţinându-se pe urma ei, descoperise adevărata identitate a lui Walther şi totodată legătura dintre acesta şi Catina.

Era toamnă, soarele încălzea încă pământul, dar soarele, la rândul lui, era trist, fiindcă pământul se îndepărta mereu mai mult, şi oamenilor avea să le fie dor de el şi aveau să-l regrete. Pe strada Fregatei, pe celelalte străzi, la ora aceea din preajma prânzului, nici ţipenie de om. Doar frunze, multe frunze uscate, roşcate sau galbene, pe care o măturătoare cu "tumbălău" nu prididea să le măture pe toate, şi nu izbutea, fiindcă din castanii pletoşi, din salcâmii rotaţi şi din duzii pitici cădeau mereu alte şi alte frunze, galbene, ruginii, uscate.

În partea aceasta a oraşului străzile erau pustii, liniştea era la ea acasă, în ciuda faptului că în ultimii ani populaţia oraşului depăşise suta de mii. În această parte, oraşul rămăsese acelaşi. Aici era oraşul vechi, îmbătrânit, gârbovit, oraşul copilăriei lui triste, trist şi el, fiindcă îmbătrânea iremediabil, ca şi oamenii. Da, bătrânul oraş - mai exact partea bătrână a oraşului - arăta întocmai ca un veritabil lup de mare la vârsta de o sută de ani, despre a cărui cerbicie şi aprigă sete de viaţă nu-ţi mai amintesc decât sprâncenele stufoase şi albe, vocea încă puternică şi aspră, spinarea încă dreaptă.

Încă!.. Dar până când? Într-o zi, îşi vor face apariţia şi în această parte a oraşului excavatoarele şi buldozerele. Într-o zi, toate casele cu epiderma zidurilor crăpată, scorojită, muşcată de vânturi, roasă de pecinginea umezelii, vlăguită de ploi şi zăpezi aveau să fie dărâmate. În locul lor aveau să se ridice blocuri. Aceasta era soarta acestei părţi a oraşului, care îmbătrânea, se gârbovea, se năruia.

Deocamdată, oraşul nou se ridica mai departe. Deocamdată, pe unul din cele două bulevarde, în stânga, până la Dunăre. Deocamdată, înspre strada Sf. Constantin. Deocamdată, de-a lungul străzii care purta numele oraşului vecin, ceva mai încolo de fosta moară Radacovici, "măcinată" de incendiu în anii de criză, când "focul" aranjat devenise un mijloc de a salva pe negustorii şi industriaşii faliţi de bancrută frauduloasă.

Către oraşul nou se îndreptă maiorul Mănăilă după ce, înhăţat de amintiri, rătăcise prin oraşul vechi. Acolo, într-unul din blocurile noi, locuia fetiţa lui, Ingrid. Parcurgea bulevardul Republicii. Rămăsese în urmă bulevardul Cuza, în stânga, chiar pe colţ, fusese "Hotel Metropol". Privise din stradă şi văzuse cele trei ferestre ale "apartamentului" ocupat de Rocambole şi băieţii lui: Băţ, Sugiuc, Gorila; inimosul Gorila, pe care Walther îl ucisese.

Trecuse şi de strada Unirii. Iată oraşul nou. Blocuri semeţe, de o parte şi de alta. Aşa cum, mai adineauri, când trecuse prin oraşul vechi, îl năpădiseră amintirile, acum, când păşea prin oraşul nou, prezentul îl înhaţă cu aceeaşi brutală şi imperativă necesitate. Îşi aminti de declaraţia lui Sava Şutelcă. Categoric, omul nu minţea.