Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Atâta mi-a trebuit. Gata, gata să sară la bătaie. Abia am izbutit să-l îmbunez. Până la urmă, am devenit chiar amici. Am plecat împreună. M-a invitat la o bere. Am refuzat. Nu-mi place să-mi facă altul cinste. Eu să invit, da! Dar plăcerea asta în viaţa mea de mai înainte m-a costat mulţi bani şi... multe necazuri. Dar cetăţeanul acela atâta a insistat, încât, până la urmă, am acceptat.

Am început cu bere, am trecut apoi la fripturi şi şpriţuri, ca pe la unsprezece noaptea să fim amândoi într-o dispoziţie excelentă. Ideea a fost a lui, ca să mergem să bem câte un coniac la barul "Melody". Ne-am despărţit înspre dimineaţă. Ştiţi dictonul: In vino veritas ! Când ai mereu paharul plin în faţă, îţi vine chef să trăncăneşti. Şi am trăncănit. Adică m-am confesat lui. I-am spus unde lucrez, cât câştig şi că o duc destul de zgâriat în raport cu ceea ce mi-aş dori. Ba la un moment dat i-am spus că am fost închis. Nu i-am dat amănunte şi nici el nu mi-a cerut. La rândul său, el mi-a spus că-i inginer zootehnist la o gospodărie de stat din regiunea Bucureşti, că în privinţa banilor o duce foarte bine, dar că se plictiseşte de moarte în satul unde este nevoit să trăiască. De aceea, măcar la două săptămâni o dată, face o escapadă la Bucureşti ca să se mai distreze. Cam asta aş putea să vă spun despre prima noastră întâlnire.

- Şi v-aţi revăzut, când?

- Peste o săptămână. M-a căutat la serviciu, fiindcă îmi ceruse numărul de telefon. Şi de data asta mi-a cerut să fiu invitatul lui. M-a dus la Athenée, la braserie. A comandat ce era mai bun pe listă. Ca băutură, am început întâi cu Riesling de Târnave, am trecut la Cotnari şi am sfârşit-o, la cafele, cu coniac. În timpul mesei, în vreo două rânduri, a adus vorba de "necazul" de care îi vorbisem, dar în aşa fel încât mi-am dat seama că între timp se informase şi cunoştea foarte, bine toate amănuntele. M-am cam mirat, dar n-am dat faptului prea mare importanţă, deoarece era o treabă care aparţinea trecutului, pentru care plătisem cu vârf şi îndesat. Când am ajuns la cafele, m-a întrebat dacă nu cunosc un şofer care, în schimbul unei sume de bani, ar fi dispus să-i împrumute camionul pentru trei ore.

- Te-a întrebat chiar aşa, direct? vru să ştie Ducu.

- Direct. I-am cerut amănunte. El, în loc să-mi răspundă, mi-a pus chestia de încredere. L-am asigurat că nu trebuie să se teamă de loc, fiindcă nu-mi place să mă amestec în treburile altora, şi cu atât mai puţin s-o fac pe turnătorul. "Sunt convins - mi-a răspuns - că dumneata, care ai scrântit-o cândva binişor, de vreme ce ţi-au dat zece ani, ai să mă înţelegi şi ai să-mi dai o mână de ajutor ca să ies dintr-o mare încurcătură". "Ca să te ajut - i-am spus - trebuie să ştiu despre ce-i vorba". Atunci mi-a explicat ce va trebui să facă şoferul pe care l-aş găsi eu. Într-o anumită zi, şi la o anumită oră, trebuia să se ducă undeva cu camionul. Să-l lase acolo şi să revină peste trei ore ca să-l ia înapoi. Poate unde mă aflam într-o dispoziţie excelentă - băusem fiecare câte o sticlă - ceea ce cerea inginerul nu mi s-a părut o treabă cu prea multe riscuri. L-am întrebat ce sumă e dispus să plătească şi mi-a răspuns că opt mii de lei. Două mii ca avans şi şase mii în clipa când treaba avea să fie făcută.

Am un salariu lunar de nouă sute de lei şi o nevastă căreia, dacă i-aş aduce de trei ori pe atâta, tot nu i-ar ajunge. Garderoba mea constă din costumul ăsta de pe mine, o pereche de pantofi, un palton uzat şi un balonseide decolorat şi cârpit la guler. Când mi se face poftă de un pahar de vin, în altfel de localuri decât bodegile de cartier nu-mi dă mâna să intru. Şi aceasta fiind situaţia, vă întreb pe dumneavoastră: e de mirare că opt mii de lei mi s-a părut o sumă enormă? Cândva mă jucam cu miile. Cândva! Dar atunci-când inginerul propunea târgul nu aveam decât cinci lei în buzunar şi acasă mă aştepta o nevastă care mă bârâia să-i fac rost de două mii de lei. M-am gândit atunci că, în definitiv, banii i-aş putea câştiga eu, de vreme ce aveam un camion în primire.

Când i-am spus inginerului că pentru atâta treabă nu e nevoie de un al treilea, s-a arătat foarte bucuros. "Poate n-ai să mă crezi, dar am avut presimţirea că ai să vrei să mă ajuţi dumneata personal", mi-a zis el. Mă gândesc acum că nici vorbă nu era de presimţire. El de la început scontase să scoată castanele din foc cu mâna mea. După ce am plecat de la Athenée, chiar acolo în stradă, mi-a dat avansul de două mii de lei. Şi joi s-a întâmplat ceea ce ştiţi că s-a întâmplat.

Ducu îl lăsase să vorbească, fără să-l întrerupă, dinadins, ca să-şi dea seama cu ce fel de om are de-a face. În mare măsură îşi atinsese scopul. Fostul falsificator de acte nu era un om prost. Se exprima cu uşurinţă, în fraze corecte şi gândea logic.

- Aş vrea să-ţi pun câteva întrebări.

- Sunt gata să vă răspund cu toată sinceritatea.

- Şi bine faci. Ştii, din proprie experienţă, că la noi nu se prind minciunile.

- Ştiu.

Oftă neputincios, dar în acelaşi timp, pentru o clipă, în ochi îi ţâşni ceva ca o flacără.

"Ăsta e ca fiara, care ascultă de dresor numai de frică"', îşi spuse Ducu.

Apoi, tare:

- Nu mi-ai spus cum îl cheamă pe "inginer".

- Polcovnicu. Niţă Polcovnicu, mi s-a recomandat, inginer zootehnist la G.A.S. "Drum Nou", din comuna B. Ştiu eu însă dacă ăsta o fi numele lui adevărat?

Ducu scoase din buzunar fotografiile lui Lucian Fuiorescu şi Marcel Koruz şi le puse pe birou în faţa lui Andriesei.

- Care dintre ei este "inginerul"?

- Ăsta!

Şi arătă fotografia lui Fuiorescu.

- Unde ai lăsat camionul?

- Pe strada Nicoară. Este acolo un depozit de fiare vechi. Mai curând, un loc viran care a fost împrejmuit cu sârmă.

- Ţi l-a luat cineva în primire?

- Nu! L-am lăsat acolo şi mi-am văzut de drum. Am revenit peste trei ore, dar camionul încă nu venise. Am aşteptat o oră, două, până seara. A doua zi, am aflat din întâmplare de accident". Şi atunci...

- Cu "inginerul" când te-ai văzut ultima oară?

- Miercuri, pe la opt, seara. Mi-a dat întâlnire în Cişmigiu. M-a tratat cu o bere la "Buturugă".

- ...Şi nu "ai fost curios să ştii ce va face cu camionul?

- Ba da!

- Şi?

- Nimic! Am fost curios şi atâta tot.

- Nu l-ai întrebat pe "inginer"?

- Nu!

- De ce?

- Nu-mi place să-mi vâr nasul în treburile care nu mă privesc direct. Mi-a cerut să-i fac o treabă, şi pentru asta mă plătea. Restul nu mă mai privea. De altfel, chiar dacă l-aş fi întrebat, tot nu mi-ar fi spus adevărul adevărat.

- După câte mi-am dat seama, nu eşti un om prost. Ei bine, din faptul că-ţi oferea opt mii de lei ca să-i "împrumuţi" camionul pentru trei ore, nu ţi-ai dat seama că riscai să te vâri într-o încurcătură cu consecinţe din cele mai grave?

- La început, nu! Ulterior, da!.. Dar am căutat să mă mistific, să minimalizez eventualele consecinţe grave.

- Ai afirmat, şi o ştim şi noi, că prin mâna dumitale au trecut mulţi bani. Opt mii de lei nu-i totuşi o sumă chiar atât de mare, încât un om prudent ca dumneata să nu se mai gândească şi la riscuri.

- În prezent, este. A fost o vreme când mă jucam cu banii. Datorită lor am avut tot ce mi-am dorit. Pe urmă, s-a întâmplat ceea ce ştiţi că mi s-a întâmplat. Zece ani, nici mai mult, nici mai puţin. Când am ieşit, m-am jurat să nu fac nimic din ceea ce ar fi putut să mă ducă din nou acolo. Şi poate că aş fi rezistat tentaţiei, dacă inginerul nu mi-ar fi făcut propunerea tocmai la Athenée Palace. După atâţia ani, mă găseam din nou într-un local cu lista de bucate scrisă în două limbi, cu ospătari stilaţi, cu feluri de mâncare gătite de un bucătar care se pricepe în meseria lui. La mesele de alături auzeam vorbindu-se franţuzeşte, englezeşte. Vedeam femei frumoase şi elegante, bărbaţi din ţinuta cărora se degaja distincţie, subţietate. Adică, exact ceea ce mi-am dorit o viaţă întreagă. Mă credeam undeva în străinătate, într-un mare hotel internaţional. Eram mulţumit, tare mulţumit că mă aflam într-o lume din mijlocul căreia soarta tâmpită mă alungase. Eram mulţumit şi, în acelaşi timp, recunoscător inginerului, care îmi dăduse ocazia să gust din nou satisfacţii de care fusesem privat ani de zile şi care, cândva, îmi fuseseră foarte, foarte familiare. În acelaşi timp, eram conştient că filotimia inginerului avea să înceteze în clipa când nu-i voi mai fi de trebuinţă. De aceea, dacă voiam să-mi pot oferi eu însumi, pe viitor, asemenea seri plăcute, era necesar ca cei opt mii de lei să devină ai mei. Gândul că, devenind posesorul a opt mii de lei, voi avea posibilitatea, cel puţin pentru câtva timp, să-mi ofer satisfacţii aproape uitate, a minimalizat pericolul, consecinţele.