Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Nu-i vorba de asta...

- Ba da! Pentru mine este. Este o mare satisfacţie pentru mine de a putea constata că nu puteţi să-mi faceţi nimic, absolut nimic. Fiindcă unui muribund nu-i puteţi face nimic. Între mine şi voi stă de strajă moartea. Şi moartea e mai puternică decât voi. Ei nu-i puteţi porunci: "Du-te, cucoană, mai vezi de alţii, până când ticălosul ăsta de Reinhardt Klausner se hotărăşte să vorbească". Morţii puţin îi pasă de voi, de interesele voastre. Moartea nu cunoaşte noţiunea de amânare. Ea nu cunoaşte decât o singură noţiune. Aceea de scadenţă. Şi scadenţa mea s-a împlinit. Vedeţi? Deşi pe poziţii diametral opuse, datorită neputinţei noastre, ceva ne uneşte. Neputinţa noastră în faţa morţii. Nici eu şi nici voi nu-i putem cere o amânare.

- Ascultă, Reinhardt Klausner! Te-ai născut în această ţară şi foarte de tânăr numai rău i-ai făcut. Şi cât rău i-ai făcut în toţi anii care au trecut, exercitându-ţi odioasa meserie, o ştii mai bine decât noi.

- Să nu exagerăm, tinere. Eu pot să-ţi înşir cel puţin zece meserii mai odioase decât aceea pe care am practicat-o în trecut. Precizez şi, te rog, să reţii: în trecut! Sub regimul vostru am stat deoparte.

- Asta nu schimbă mare lucru. Sau poate tocmai fiindcă ai stat deoparte, ar trebui ca măcar acuma, în pragul morţii, să-ţi dai seama cât de ticăloasă ţi-a fost viaţa şi cât ai greşit faţă de ţara unde ai văzut lumina soarelui.

- Află că mi-a plăcut meseria şi am exercitat-o cu plăcere, în ciuda riscurilor. Sub voi am stat deoparte, fiindcă nu am avut pentru cine lucra. Cei care mă plăteau nu m-au mai solicitat, fiindcă erau la pământ. Şi eu, de unul singur, nu avea nici un haz să mă agit. Nu am ce să regret, fiindcă trecutul nu mi se pare de loc odios. Şi chiar dacă mi s-ar părea, tot nu aţi scoate nimic de la mine, fiindcă am detestat mai mult decât orice târfele, care, la bătrâneţe, iau calea bisericii.

În timp ce Reinhardt Klausner vărsa veninul urii sale neîmpăcate, Ducu se apropie de uşă, ferindu-se să facă vreun zgomot. Când ajunse acolo, brusc o dădu de perete. Şi atunci văzură, în prag, o fată care stătea aplecată ca să tragă cu urechea la cele ce se vorbeau în cameră.

Fata nu păru de loc stânjenită. Se uită, pe rând, la cei doi vizitatori - ofiţerii amândoi erau în civil - surâzându-le cu un aer nevinovat.

- M-aţi prins!

Şi râse.

- Asta-i Mica. Ce, asculţi la uşă, proastă ce eşti!

Mica nu era de loc mică. Dimpotrivă, era o fată înaltă, dăltuită de natură într-un moment de maximă inspiraţie. Bogdan, deosebit de sensibil la frumuseţea feminină, se stăpâni cu greu să nu plescăiască din limbă de satisfacţie.

- Cine e fata asta? întrebă Ducu.

- E Mica, fata coanei Leduncă. Apoi, către fată: Haide, şterge-o! Ce mai stai? Dumnealor ar putea crede că n-ai un pic de creştere.

Mica nu aşteptă să i se spună a doua oară. O tuli în jos, pe scări.

Ducu vru s-o cheme înapoi, dar se răzgândi.

- Cam curioasă fata. Crezi că va mai veni să tragă cu urechea?

- Gata! Nu mai vine.

- Aşa obişnuieşte ea să asculte pe la uşi?

- Da' de unde!.. Pesemne v-a văzut urcând încoace. Eu nu primesc vizite şi, desigur, a fost curioasă să afle cine şi-a adus aminte de mine.

- Vine des pe la dumneata?

- În fiecare zi. Ea face curat aici, ea îmi aduce de mâncare. Aşa am convenit cu maică-sa. Eu le dau, în schimb, pensia.

- Şi de ce ea, şi nu maică-sa?

- Maică-sa n-are timp. Pleacă dimineaţa şi se întoarce seara. E foarte ocupată, săraca.

- Ce muncă are de-i atâta de ocupată?

- Pe la casele oamenilor, ba cu una, ba cu alta, ce se iveşte.

- Şi Mica? Trăieşte pe spinarea maică-si? Ea nu lucrează nicăieri?

- Să lucreze?! se miră bătrânul. Păi, nu-i păcat? Ce, asta-i fată să lucreze? Lasă că-şi găseşte ea, azi-mâine, un bărbat cu o situaţie frumoasă, care s-o ia de nevastă şi s-o ţină ca pe o cucoană.

- Eu aş fi de părere ca, deocamdată, să nu ne mai ocupăm de duduia aceea - propuse Bogdan - şi să revenim la discuţia de mai înainte.

Klausner ridică din umeri şi îşi duse palmele la pântece schimonosindu-se de durere.

- Parcă discutam despre ceva! replică el pronunţând cu greutate cuvintele.

- Desigur, nu discutam. Spuneam bancuri, răbufni Bogdan, care începuse să-şi piardă răbdarea.

- Bancuri nu spuneam, dar nici nu discutam, tinere. Voi încercaţi să mă trageţi de limbă, şi eu mă apăram. Asta e tot. Până acuma v-am rezistat. Şi am de gând să nu mă dau bătut nici de acum încolo. Şi asta îmi produce o mare plăcere.

Încercă să zâmbească. Nu izbuti. În schimb, se schimonosi de durere şi printre buzele întredeschise şi livide scăpă un geamăt profund de durere. Asemenea gemete reveneau din ce în ce mai des. Din ce în ce mai des, îşi ducea palmele descărnate la pântece. Pe chipul slab şi hidoşit din cauza slăbiciunii moartea pusese implacabila ei pecete.

- Spune-mi, Klausner, în servietă erau documente?

- Şi documente. Asta pot să vă spun, fiindcă nu mă angajează în nici un fel.

- Desigur, foarte importante, nu-i aşa?

- Pentru voi nu prezintă un interes direct.

- Atunci pentru cine?

- Voi aţi zice pentru întreaga omenire. Voi nu aveţi simţul măsurii, nici al ridicolului.

Imperturbabil, maiorul replică:

- Bine, noi am zice că documentele acelea ar interesa întreaga omenire. Dar, după dumneata, pe cine ar interesa?

- Ştiţi, eu sunt german.

- Şvab din Cristianul Mare. Ne-ai scris. Are aceasta vreo legătură cu întrebarea pe care ţi-am pus-o?

- Are. Bineînţeles că are.

Din ce în ce masca morţii devenea mai vizibilă. Din ce în ce mai des, palmele cu degetele descărnate şi livide, cu unghiile albe, crescute prea mult şi încovoiate, se plimbau pe deasupra pântecului, parcă spre a potoli durerile.

Bogdan, lăsându-l pe Ducu să conducă interogatoriul, îşi spunea în gând:

"L-au apucat durerile. Cumplit trebuie că mai suferă nenorocitul. Dar dacă este adevărat ce spunea, că atunci când îl apucă durerile i se întunecă mintea, poate că şi voinţa îi va slăbi şi va vorbi. Numai să nu se sfârşească mai înainte".

- Explică-ne şi nouă legătura, insistă Ducu.

- Fiind german, mă interesează tot ceea ce priveşte destinul Germaniei.

- Care dintre ele? Există două state germane.

- Am zis: Germania!..

- Vrei să ne faci şi pe noi să înţelegem în ce măsură conţinutul servietei maiorului S.S. Arnold Weisenfels ar putea să intereseze nu ştiu care Germanie?

- Germania!..

Reinhardt Klausner răsufla greu, din când în când horcăia. Abia mai putea vorbi. Germania, repetă. Germania cea adevărată, marea Germanie, cu graniţele la capătul lumii... În interesul acestei Germanii, conţinutul servietei lui Arnold Weisenfels nu trebuie să ajungă în mâinile voastre... Şi deie Domnul să nu ajungă!

Reinhardt Klausner începu să agonizeze.

- Se curăţă blestematul! şopti Bogdan la urechea lui Ducu.

Muribundul murmură ceva. Ducu îşi aplecă urechea să asculte.

- Mor!.. Dar m-am ţinut tare... De la mine n-aţi aflat nimic. Champignon, felicită-mă! O merit, nu-i aşa?

- Cine-i Champignon? întrebă Ducu.

- Champignon!

- Şi unde îl pot găsi?

- Caută-l!.. Dacă-l găseşti... să nu-i pomeneşti... numele meu... Ar fi în stare... să-mi dezgroape hoitul... ca să-l ardă... drept pedeapsă... că te-am trimis la el...

Klausner horcăia. Broboane de sudoare apăreau şi dispăreau pe fruntea lui de culoarea şofranului. Ţinea ochii închişi şi, după toate probabilităţile, nu avea să-i mai deschidă niciodată. Mişca într-una buzele. Parcă voia să spună ceva şi nu mai avea putere. Ducu îşi apropie urechea şi mai mult de buzele muribundului.