Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Cei doi ofiţeri urcară pe scară, deoarece liftul era defect. Pe uşa apartamentului era prinsă o carte de vizită decolorată, pe care citiră:

FLOREA BOMBONICĂ

Profesor pensionar

Sunară, dar nimeni nu le răspunse.

- Dacă e bolnav în pat, şi singur, cine are să ne deschidă? întrebă Bogdan.

- Ai dreptate. Să încercăm. Poate că uşa nu e încuiată.

Ducu apăsă clanţa şi uşa se deschise. Vestibulul era atât de mic, încât cei doi abia încăpură. Ducu bătu în uşă.

- Intră! se auzi de dinapoia uşii o voce slabă şi răguşită.

Păşiră în încăpere unul după altul.

- Bună ziua!

- Cine sunteţi dumneavoastră?

- Ne-aţi trimis o scrisoare şi...

- Ei, da! Ar fi trebuit să bănuiesc imediat.

Camera era destul de încăpătoare. Despărţită printr-un fel de arcadă, avea mobilă pentru două odăi. În fund, dormitorul. Un divan studio, un şifonier, o măsuţă cu un radio vechi, marca "Tefag". Din vestibul intrai imediat în ceea ce s-ar numi living-room: o bibliotecă minusculă, o măsuţă, scaune, un fotoliu cu legănătoare. Stăruia un miros închis de lucruri vechi, de praf, cu toate că în casă totul strălucea de curăţenie.

- Domnule Klausner, ne-a parvenit scrisoarea dumitale, încercă să lege conversaţia Ducu, trăgându-şi un scaun lângă pat. Acelaşi lucru făcu şi Bogdan.

- Din păcate! replică bătrânul oftând.

- Aţi fi preferat să se piardă? întrebă Ducu.

Bătrânul nu răspunse. Îşi culcă obrazul stâng pe pernă, ca să-i poată privi. Făcură şi ei acelaşi lucru. Nu arăta anii pe care îi avea. În schimb, era slab, slab, numai pielea, întinsă să plesnească deasupra oaselor. O piele galbenă şi parcă un pic străvezie. Pielea de pe frunte era cea mai iluzoriu cadaverică şi totodată cea mai puţin lucioasă. De fapt cadavericul era de mai multe nuanţe. Pomeţii obrazului erau albi, aidoma pieii degerate. Bărbia, ascuţită, avea culoarea oului de raţă. Era lucioasă şi întinsă. Fruntea, de culoarea şofranului, iar chelia, care se întindea aproape pe tot craniul, puţin cam ţuguiat, de un alb care bătea numai puţin în galben. Buzele, vinete şi subţiri. Vii, cu adevărat vii erau numai ochii, care încă mai ştiau să observe, să cântărească oamenii după înfăţişarea lor.

După ce sfârşi examenul, vorbi cu ton neprietenos şi privind în altă parte.

- Regret că am trimis scrisoarea.

- Dimpotrivă...

- Am făcut o prostie..O mare prostie. Eram însă în criză. Aveam dureri îngrozitoare aici, în pântece. Când încep durerile, mi se întunecă şi mintea. Asta mă necăjeşte cel mai mult. Faptul că am să mor, nu are importanţă. Dar mi-aş fi dorit ca până în ultima clipă a vieţii mele capul să-mi rămână limpede. Dacă am fost mândru vreodată de ceva, a fost de ceea ce mi-a dat Dumnezeu sub frunte. Din păcate, lucrul acesta nu este cu putinţă. Capul a început să moară chiar înaintea pântecelui, unde s-a cuibărit boala. Din această cauză, adesea, se întâmpla să gândesc,la fel de nătâng ca un copil arierat. Nu, nu exagerez. Faptul că vă găsiţi aici constituie cea mai bună dovadă. Dar, în definitiv, ce doriţi de la mine?

Schimbarea de atitudine a bătrânului cumva îi derută. Ei se aşteptaseră să găsească un om pe patul de moarte, dispus la confesiuni. Şi când colo, bătrânul îşi făcea reproşuri că expediase scrisoarea. Prudent, în speranţa că fostul spion se va mai îmblânzi, Ducu începu să tatoneze terenul.

- Am citit scrisoarea şi am avut impresia că nu e terminată...

- Am şi scris lucrul acesta.

- Da, spuneaţi în scrisoare că din cauza durerilor nu mai puteţi continua. Şi fiindcă ne-aţi trimis o scrisoare neterminată...

Agresiv, bătrânul din nou îl întrerupse.

- ...Şi aţi venit să aflaţi urmarea?

- Da! Pentru asta am venit. E normal ca atunci când o scrisoare se sfârşeşte tocmai când începe să fie mai interesantă, să vrei să afli urmarea.

- Tot ce e posibil. Numai că astăzi nu mai doresc să satisfac nesăţioasa voastră curiozitate.

- Am venit încoace - insistă Ducu - fiindcă am fost convinşi că vei voi să ne ajuţi. Cel puţin aceasta a fost impresia pe care ne-a lăsat-o scrisoarea.

- Să vă ajute dracu'! Eu în nici un caz nu am de gând.

Ducu schimbă tactica.

- Nu ştim ce anume te-a determinat să-ţi modifici atitudinea în mai puţin de douăzeci şi patru de ore...

- V-am spus, îl întrerupse el din nou.

- Noi presupunem altceva.

- Altceva? Ce?

- Ştii foarte bine. Nu vrei să vorbeşti, fiindcă ţi-e teamă ca nu cumva să aibă de suferit acela care - aşa crezi - a intrat în posesia servietei.

- Nu cred, ci sunt convins că acuma servieta este în mâna lui.

- Şi dacă noi îţi spunem că te înşeli, ai să ne crezi? riscă Bogdan care sesizase intenţiile lui Ducu.

- Să nu încerci să mă duci pe mine, tinere, cu asemenea roşcove, că nu se prinde.

- Mă crezi naiv, nene, dacă îţi închipui aşa ceva. Eşti prea bătrân pentru roşcove. Roşcovele sunt pentru ploduri, nu pentru unul ca tine, trecut prin ciur şi prin sită.

Lui Bogdan nu-i plăcea să umble cu mănuşi atunci când avea de a face cu infractori. Cunoştea şi folosea expresiile tari, fiindcă se convinsese că procedând aşa limbile unora se dezlegau mai uşor decât atunci când "umbla la diplomaţie", cum obişnuia el să se exprime.

- Ce-ai zice dacă ţi-aş spune numele ipochimenilor ălora?

- Care ipochimeni? se prinse bătrânul.

- Care!.. Ăla de ţi-a spus parola şi i-ai dezvăluit locul unde ai ascuns servieta? Ailaltă - femeia - care a venit plasată?

- Iar încerci să mă duci de nas. Simt eu că încerci să mă duci de nas, se ţinu tare bătrânul spion.

- Ascultă! Perechea de confraţi, faţă de care, în scrisoare, ai toată admiraţia, se numea pe vremuri: el - Şuncărică şi ea - Aspasia? Ei, ce zici? Aşa că ţi-am cam luat piuitul?

- Se pare că, totuşi, ceva ştiţi. Hm! N-aş putea spune că nu sunteţi pricepuţi... chiar surprinzător de pricepuţi! I-aţi... arestat?

- I-am!

Asta a fost greşeala lui Bogdan. Şi ghiontul pe care Ducu i l-a tras pe sub coaste a venit prea târziu. Bătrânul şi înrăitul spion nu se lăsă păcălit.

- Dacă i-aţi arestat, ce mai căutaţi la mine? De la ea puteţi afla chiar mai multe decât de la mine.

Acuma iarăşi interveni Ducu, după ce, în prealabil, făcu semn lui Bogdan să nu se mai amestece.

- De fapt, nu i-am arestat pe amândoi. Numai pe acela căruia i-ai predat servieta. El pretinde însă că n-o mai are. Că i-a dispărut. Pretinde că i-a fost sustrasă de Aspasia. Ei bine, ce părere ai de treaba asta?

- Nu am nici o părere.

- Atunci poate vrei să ne spui ce conţinea servieta?

- Domnilor, vedeţi în ce hal sunt. Nu înţeleg!.. De ce veniţi să chinuiţi cu întrebări pe un muribund, întrebări la care nu vrea şi nu poate să vă răspundă. De vreme ce pretindeţi că l-aţi arestat, întrebaţi-l pe el.

- Individul acela susţine că nu a apucat să deschidă servieta, aşa că nu ştie ce se afla înăuntru. I-a dispărut înainte de a se hotărî s-o deschidă.

- N-am deschis-o nici eu. Nu era servieta mea şi nu aveam dreptul s-o fac.

- E foarte greu să te credem.

- Aţi fi nişte proşti dacă m-aţi crede. Pur şi simplu, nu vreau să vă spun. Nu, domnilor, ce se află sub frunte încă n-a murit. Când v-am scris scrisoarea, a fost un moment de slăbiciune. Binecuvântez durerile, blestematele de dureri, fiindcă ele m-au împiedicat să scriu tocmai ceea ce v-ar interesa cel mai mult să aflaţi. Ele au venit la timp. Pricepeţi odată! Refuz să vorbesc. Parcă ce puteţi să-mi faceţi?