Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Tovarăşe maior, Nae Voicu s-a prezentat de bună voie la Miliţie. Zice că are de făcut o comunicare.

- Acuma, unde-i?

- Acolo, în Calea Victoriei.

- Bine. În zece minute va fi acolo căpitanul Tudoraşcu.

Puse receptorul în furcă, pe urmă, după ce îl puse la curent pe Bogdan cu cele ce aflase de la Dorobanţu, îl trimise la Miliţia Capitalei.

Bogdan era aşteptat.

- Ce comunicare ai de făcut, Voicule?

- Adică, vreau să dau o declaraţie...

- Te ascultăm.

- Tovarăşe căpitan, am făcut o prostie. Dar aşa e omul. Se lăcomeşte la un pol de parale. Şi când îşi dă seama, atunci e prea târziu. În ceea ce mă priveşte, dacă vin să spun că am făcut o prostie, poate că nu e prea târziu. Sau poate că da?

- Ca să-ţi răspund, ar trebui să ştiu despre ce prostie e vorba. Aşa că nu mai pierde vremea şi spune ce ai pe suflet.

- Păi să vedeţi. Eu nu sunt om rău. Am căsuţa mea. O nevastă gospodină, un băiat, pe d'Artagnan. Că aşa l-am botezat. Leafa o dau toată nevestei. Câteodată mă mai încearcă păcatul. Adică mă scap la băutură. Dar numai câteodată, la vreo trei-patru luni. Acum vreo patru zile, iarăşi m-a apucat. Atunci l-am cunoscut pe mut, într-o bodegă pe Dorobanţi.

Şi Voicu povesti cum "mutu"', adică Marcel Koruz, după ce îi dădu să bea vreo trei zile, îi propuse, ca în schimbul sumei de cinci mii de lei, să participe la substituirea lăzilor. Ispitit de sumă, a acceptat, conştient fiind că face un lucru nepermis de lege. Dar motivă - încercând să-şi uşureze întrucâtva vina - că nu şi-a dat seama de gravitatea faptei sale decât atunci când a aflat că lada conţinea pietre. Şi atunci a venit la Miliţie să mărturisească totul. Încheie cerând, spăşit, clemenţa.

- Poate ai aflat ce s-a întâmplat cu celălalt camion? întrebă Bogdan.

- Am aflat! recunoscu Voicu, nu fără o oarecare ezitare.

- Ia spune drept! Nu-i aşa că abia când ai aflat ce s-a întâmplat celuilalt camion te-ai hotărât să vii aici la noi? Ce ţi-ai zis? Cu ăştia de la Miliţie nu-i de glumă. Dacă au intrat pe fir şi merg pe el, ajung până la urmă şi la mine. Ia mai bine să mă duc eu singur şi să spun tot. Aşa ai gândit, nu?

- M-am gândit şi la asta. Dar mai târziu, după ce mă hotărâsem să vin încoace.

- Bine... Bine... Dar cu mutu' cum te-ai înţeles?

- Muteşte! Că eu vorbesc muteşte, întocmai ca un mut. Am fost opt ani şofer la o şcoală de surdomuţi, şi le-am deprins... graiul.

La orele opt fix, Ducu şi Bogdan erau introduşi în cabinetul colonelului Joldiş.

În paginile ce urmează nu va fi redată prima parte a întrevederii. Ducu şi Bogdan raportară fiecare ceea ce îl privea pe el, pe urmă colonelul, evitând să tragă vreo concluzie, le puse dinainte o hârtie umplută pe ambele părţi cu un scris mărunt, nervos şi greu de descifrat.

- Citeşte tare, Mănăilă! îi ordonă.

Dar tocmai în clipa aceea sună telefonul. Colonelul ridică receptorul. Ceea ce i se raporta părea a fi deosebit de important, fiindcă între sprâncenele lui stufoase se ivi binecunoscuta cută.

Ordinul pe care îl dădu după aceea fu categoric, concis.

- Nu!.. Deocamdată, nu! Băgaţi de seamă să nu-l pierdeţi din vedere. Când termini, vino şi raportează.

Puse receptorul în furcă, apoi, cu o voce care nu trăda de fel satisfacţia, îi informă şi pe ei:

- Picioruş a dat de urma şoferului care a împrumutat camionul lui Koruz.

Bogdan aproape sări de pe scaun:

- L-a arestat, tovarăşe colonel?

- Din ordinul meu, nu! E mult mai bine ca el să se creadă în siguranţă. Nu eşti de părere, căpitane?

- Desigur, tovarăşe colonel.

- Până vine Picioruş, citeşte, Mănăilă, scrisoarea!

Ducu începu lectura, poticnindu-se destul de des, fiindcă scrisul era mărunt şi neciteţ:

Stimaţi domni de la Securitate,

După datele din buletinul de identitate, mă numesc Florea Bombonică, de profesiune profesor, în prezent, profesor pensionar. De şase ani sunt ţintuit în pat de paralizie şi de aproape un an o boală care nu iartă mi s-a cuibărit în viscere. Sunt un om al morţii, în chip iremediabil. E chiar de mirare că mai trăiesc. Se miră până şi medicul care mă îngrijeşte. Ieri, în sfârşit, l-am auzit spunând unei copile că mai mult de două, trei zile n-am să mai trăiesc. Moartea nu mă înspăimântă. Dimpotrivă, o aştept şi mă rog ei - cum mă rugam, când eram copil, lui Dumnezeu - să se milostivească de mine, să-mi ia mai repede sufletul, ca să scap de dureri. De îngrozitoarele, înspăimântătoarele şi de neîndurat dureri. Acuma, când scriu, boala îmi ciopârţeşte viscerele cu briciul, centimetru cu centimetru, mă înţeapă cu miliarde de ace în fiecare moleculă, mi le pârjoleşte într-un foc uriaş.

...Şi eu scriu. Scriu, fiindcă ştiu că voi muri. Şi tocmai fiindcă ştiu că voi muri, că nu mai aveţi ce să-mi faceţi, am curajul să mărturisesc, şi încă sub proprie semnătură, ceea ce n-am avut curajul să fac până acum. Ceea ce vreau să aflaţi este legat de ceea ce s-a întâmplat cu ani în urmă, mai precis în ziua de douăzeci şi patru august, a anului una mie nouă sute patruzeci şi patru. Pe atunci mă aflam într-un oraş de pe malul Dunării. În dimineaţa acelei zile, un detaşament german, format din gărzi şi formaţiuni de serviciu, încercase să-şi croiască drum spre port în speranţa că se va putea îmbarca pe nişte vase. Drumul spre port i-a fost însă barat de o companie de infanterie română şi de câteva grupe de muncitori înarmaţi.

Văzând că nu poate pătrunde în port, comandantul detaşamentului german ordonă retragerea şi până la urmă izbuti să se baricadeze cu oamenii lui - câţi mai rămăseseră în viaţă - într-o clădire care purta numele de Pavilion, fiindcă mai demult fusese acolo o secţie a spitalului de contagioşi.

Vadul pe care urcase detaşamentul era presărat cu cadavre. Printre ele, lângă două Horsch-uri incendiate, şase ofiţeri în uniformă S.S. Cel mai mare în grad era maior. Cu abdomenul ciuruit de o rafală de mitralieră, răsturnat pe spate, strângea în braţe o servietă neagră. Când moartea îl prăbuşise, chipiul îi alunecase de pe cap. În lumina soarelui care apunea, părul neobişnuit de blond părea aproape alb.

Comandantul formaţiunii patriotice care, alături de compania de infanterie, participa la acţiunea de lichidare a detaşamentului german, era un sudor de la Şantierul naval, pe nume Manole Crăiuţ.

De la postul său de observaţie, nu-şi lua ochii de pe cadavrul maiorului S.S. I-am ghicit gândul: voia să pună mina pe servietă. Nu se putea hotărî să trimită pe cineva, fiindcă strada era sub tirul urmelor automate şi al aruncătoarelor germane.

- Mă duc eu după servietă, m-am oferit din motivele pe care le veţi afla din cele ce urmează.

- Du-te, dacă vrei să te duci. Numai, păzeşte-te, să nu te pălească vreo schijă.

Am părăsit adăpostul şi, strecurându-mă pe lângă ziduri, mai de-a buşilea, mai târându-mă, am ajuns până la cadavru. Am luat servieta, dar, în loc să mă reîntorc la punctul de comandă, unde mă aştepta Manole Crăiuţ, am intrat într-o curte, am sărit peste un gard pe o altă stradă şi mi-am pierdut urma.

...Şi acum a sosit timpul să aflaţi de ce eram interesat să intru în posesia servietei maiorului ucis. Trebuie să spun mai întâi că numele meu adevărat nu este Florea Bombonică, ci Reinhardt Klausner, născut în comuna Cristianul Mare, regiunea Braşov, în 1900. În 1944, aveam patruzeci şi patru de ani şi o vechime de optsprezece ani ca spion, mai întâi la "Abwehr-Ausland" ("contraspionaj în străinătate"), condus de amiralul Canaris, iar din 1940, la Gestapo. Cât timp am lucrat la "Abwehr-Ausland", şeful filialei "P" pentru întreaga Dunăre de Jos a fost un oarecare Horace Richter, cunoscut şi apreciat cerealist în oraş. După ce am trecut la Gestapo, ordinele şi dispoziţiile mi-au parvenit direct prin maiorul S.S. Nikolaus Stummel, formal şeful secţiei de aprovizionare a misiunii germane, în realitate şeful Gestapoului "zona P", adică zona PORTURI.