Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Tovarăşi, cu ce vă pot fi de folos? îi întrebă după ce ofiţerii îşi declinară calitatea.

- Vrem să ne spuneţi cine îngrijeşte de maimuţe.

- Să vedeţi, nu avem îngrijitori chiar atât de specializaţi.

- Îi cunoaşteţi, personal, pe toţi?

- Bineînţeles,

- Este vreunul care are o anumită particularitate?

- Vreţi poate să spuneţi infirmitate?

- Da, infirmitate.

- În cazul acesta trebuie să vă aduc la cunoştinţă că avem un rândaş surdomut.

- De când lucrează la dumneavoastră?

- De aproape un an.

- Cum se numeşte?

- Marcel Koruz.

- Cum am putea face să-l vedem şi noi?

- Păi să trimit pe cineva după el!

- Nu trebuie să ştie că ne interesăm de el. Spuneţi-ne unde lucrează şi îl găsim noi.

- Cunoaşteţi pavilionul reptilelor?

- Desigur.

- Atunci îl găsiţi sigur acolo.

- Vă mulţumim, tovarăşe director, şi vă rugăm să consideraţi discuţia absolut confidenţială.

- Nici o grijă, tovarăşi.

Pe Marcel Koruz l-au găsit într-adevăr la pavilionul reptilelor. Stătea pe un scaun, într-un colţ, şi supraveghea să nu treacă vreun copil de partea cealaltă a balustradei. Cu mâinile încrucişate peste pântec, privea indiferent, somnolent mulţimea vizitatorilor.

- Ducule, tu ştii cine-i jupân Koruz ăsta? întrebă Bogdan.

- Nu, băiete! Am mai avut cândva de a face cu el?

- Bătrâne, e Iepurele!

- Iepurele!

- Iepurele, bătrâne, Iepurele! Am răscolit tot oraşul să-i dăm de urmă, şi dumnealui, ia uite ce liniştit este. Nici nu-i pasă că bietul de Picioruş nici nu doarme, nici nu mai mănâncă de supărare că l-a scăpat. Ia contemplă, unchiule, ce mai mutră de bandit. Mare minune dacă ticălosul ăsta nu are până acuma câteva vieţi pe conştiinţă.

- Ingenioasă idee la Fuiorescu. Să te foloseşti de un surdomut, care poate recepţiona o informaţie de spionaj, în afara sferei perceptibilităţii auzului, numai după mişcarea buzelor, nu-i rău. Prevăd că ticălosul ăsta are să ne dea de furcă.

- Şcoală înaltă, Ducule. Şcoala oberspionului Canaris. (3)

- Ei, nu ne speriem noi de atâta.

- Ce să ne speriem! Suntem bătrâni în meserie? Suntem!

- Mă rog, se cheamă că oleacă suntem, acceptă Ducu. Marcel Koruz e un fir care ne poate duce foarte departe.

- Ce mai, bătrâne! Ţi-a venit o idee la ţanc.

- Ideea mi-ai sugerat-o tu, când ai spus că ticălosul de Fuiorescu parcă nu ar vorbi, ci numai ar mima cuvintele.

- Crezi că mutu' de la Manutanţă a apucat să transmită mai departe ceea ce a recepţionat de la Fuiorescu? întrebă Bogdan după câtva timp.

- N-ar fi exclus. Au trecut doar douăzeci şi patru de ore.

- Mă întreb, Ducule, ce fel de verigi sunt în lanţ ăştia doi; şi cât de lung e lanţul. Din cele ce ştim noi, Fuiorescu se duce la grădina zoologică cam o dată pe săptămână. Asta înseamnă că cel puţin o dată pe săptămână primeşte şi transmite prin Koruz informaţii sau ordine. De la cine le primeşte? Nu cumva Fuiorescu e şeful, rezidentul, cum denumesc ei pe acela care conduce o reţea?

- N-aş crede, Bogdane. Faptul că noi n-am putut descoperi de la cine primeşte ordine şi pe ce cale, asta poate să însemne că până acuma nu ne-am priceput să vedem cum trebuie. De altfel, ceva tot am descoperit. Gândeşte-te la întâlnirea Fuiorescu - Iepurele sau Koruz din cofetărie.

- Ascultă, bătrâne. Acuma când ştim pe ce cale stabilesc legătura între ei, cum îţi explici întâlnirea din cofetărie?

- Vrei să spui că de vreme ce au acest sistem ingenios de comunicare, aici în grădina zoologică, de ce a mai fost nevoie să se întâlnească şi în cofetărie?

- Da, asta am înţeles.

- Explicaţii pot fi mai multe. De pildă, e posibil că aveau să-şi comunice ceva foarte urgent. Dar cea mai probabilă explicaţie pare aceasta: Aici, ei pot comunica numai de la distanţă. Când au însă să-şi paseze ceva materiale, stabilesc altfel de legături. Dovadă că şi atunci în cofetărie Koruz i-a pasat lui Fuiorescu timbrul acela.

Trecu o săptămână. În tot acest timp, Fuiorescu nu mai calcă prin grădina zoologică. Cât priveşte pe Marcel Koruz, acesta îşi vedea liniştit de treaba lui. De la slujbă venea acasă, de acasă se ducea direct la slujbă. Nu se întâlnea cu nimeni, nimeni nu venea să-l caute.

Între timp, fuseseră obţinute unele date în legătură cu el. Avea patruzeci şi cinci de ani şi până a nu ajunge rândaş la grădina zoologică încercase mai multe meserii. Fusese, de mult, zugrav, tocilar ambulant, grăjdar la Circul de stat şi vânduse covoare furate în talcioc. Pentru treaba asta primise câţiva ani de închisoare. Abia după aceea s-a angajat rândaş la grădina zoologică.

Locuia în Bucureştii Noi într-o casă frumuşică, proprietatea neveste-si. I-o lăsase prin testament o moaşă, pentru că o îngrijise până la moarte. Nevasta lui Koruz era şi ea surdomută. Deoarece nu aveau copii, casa lor era cea mai liniştită din întreg cartierul. Nevasta lui Koruz nu avea o meserie. Era angajată trei zile pe săptămână la o familie în care ambii soţi erau în producţie.

Cu câştigul ei, cu salariul lui, plus ce-i mai pica în timpul liber, ba îndreptând un gard la vreun vecin, ba meşterind vreun coteţ sau vreo cocină pentru porci, cum nu aveau copii, se descurcau, după spusele vecinilor, destul de bine. Duminica, cei doi soţi se duceau la cinematograf, mai ales iarna, iar vara, plecau de cu noapte, cu rucsacurile în spate, în vreo excursie prin împrejurimi. Nu supărau pe nimeni şi fiindcă vecinele, la nevoie, puteau împrumuta ba un pahar de untdelemn, ba de făină sau un ciur de mălai, iar bărbaţii un pol de parale până la salariu, soţii Koruz se bucurau de simpatia întregii străzi. Cât priveşte faptul că fusese închis, purtarea lui corectă în mahala izbutise să înlăture suspiciunile şi să câştige încrederea vecinilor.

Cu toate acestea, existau pe strada Doagei - aşa se numea strada pe care locuia Marcel Koruz - câţiva care nu aveau o părere chiar atât de bună despre perechea Koruz. Ceea ce îi făcea pe scepticii aceştia să nu creadă, de pildă, în transformarea morală a lui Koruz, era faptul că, după părerea lor, muţii cheltuiau mai mult decât câştigau.

De fapt, afirmaţia era lipsită de temei, cu toate că neîncrederea lor era pe deplin justificată. În realitate, familia Koruz nu cheltuia mai mult decât modestul lor venit (salariile plus micile câştiguri pe care le realiza lucrând tâmplărie pentru mahala). Scepticii credeau însă contrariul, numai datorită faptului că muţii, de două sau trei ori pe lună, totdeauna într-o zi de lucru - şi tocmai aceasta trezea mirare şi stârnea chiar invidie - obişnuiau să se ducă la local .

Ca să ajungă în bulevard, trebuiau să parcurgă aproape toată strada Doagei - o stradă destul de lungă. Braţ la braţ, îmbrăcaţi cu hainele de duminică, ea mică, subţirică, plăcută la vedere, el masiv şi bondoc, dizgraţios, mai ales din cauza căutăturii aspre a ochilor bulbucaţi. Salutau ei primii pe toţi pe care îi întâlneau. Ea, printr-o înclinare a capului aproape graţioasă, el, scoţându-şi pălăria cu un gest larg, emfatic.

Plecau totdeauna pe jos. Nu luau nici tramvaiul, nici troleibuzul. Până la gară este o distanţă bună, dar se părea că lor le plăcea tare mult să meargă pe jos. Când ajungeau în piaţa gării, intrau în primul bufet şi se aşezau la o masă, faţă în faţă. Koruz comanda prin semne o sticlă de vin. După ce ospătarul le umplea paharele, amândoi soţii le duceau la gură, le deşertau în acelaşi timp şi tot în acelaşi timp le depuneau pe masă, fără ca măcar să se privească. După aceea, ea se punea să contemple fundul paharului gol, iar el, clipind, contrar obiceiului, des, nefiresc de des, să fixeze peretele din faţa lui, parcă spre a descifra nu ştiu ce inscripţie nevăzută. Treceau aşa câteva minute. Pe urmă, Koruz tresărea deodată şi se grăbea să umple paharele. Ritualul se desfăşura ca şi mai înainte, după care femeia iarăşi începea să contemple fundul paharului ei, iar Koruz inscripţia nevăzută de pe perete.