Theodor Constantin: Căpitanul de cursă lungă

- N-ai reţinut ce număr avea taxiul?

- Nu mi-a trecut prin minte.

- Păcat!

- O fi, nu zic nu! Dar eram prea necăjit ca să-mi vină în minte aşa ceva. Adică eram furios că mă făcuse idiot. Ca şi când aveam vreo vină. L-am înjurat în gând şi m-am urcat în troleibuz. Mai târziu, însă, la serviciu, tot gândindu-mă la întâmplarea cu geamantănaşul, am început să intru la griji. Mi-am zis: Dacă Chivu nu crede că am dat geamantănaşul şi mă reclamă la miliţie? Pe urmă, tot eu mi-am făcut curaj. Dacă m-ar fi bănuit că mi l-am oprit, nu m-ar fi făcut idiot. Dacă m-a făcut idiot, însemna că pur şi simplu mă lăsasem trombonit de doamna blondă. Până la urmă, tot gândindu-mă la treaba asta, prinse să mă doară capul. În loc să mă liniştesc, dimpotrivă, a început să mi se facă frică. Nu cumva geamantănaşul fusese furat şi eu picasem, naivul de mine, ca musca în lapte? V-am spus că nu mă tem de moarte, că de nimic nu mă tem decât numai de miliţie. Şi dacă mă temeam de miliţie când nu aveam nici un motiv să mă tem, închipuiţi-vă ce teamă îmi este de când cu blestematul cela de geamantănaş. De aceea am venit la tovarăşul inginer. Să-mi dea un sfat. Am fost doar tovarăşi de suferinţă la sanatoriu. Dar dacă el este plecat, spuneţi-mi dumneavoastră. Aş putea da de vreun bucluc, deşi n-am nici o vină?

- Nu cred!..

- Ziceaţi că averi un văr la miliţie...

- Am!

- N-ar fi oare mai bine să mă duceţi la el ca să-i povestesc şi lui cum s-a întâmplat? Nu de alta, dar dacă iese vreun bucluc, să nu se spună că am ascuns.

- Ştiu eu? Am să-l întreb pe vărul meu şi dacă are să considere că trebuie să stea de vorbă cu dumneata, te duc la el.

- Aşa-i că nu pare să fie o treabă prea curată?

- S-ar putea să nu fie tocmai curată.

- Fir-ar a dracului! Dacă aş fi bănuit în ce încurcătură am să intru, nu mă mai duceam să scot geamantănaşul.

- Spune-mi, te rog, ai citit ce scria pe recipisă?

- Nu!

- Şi nu te-ai întrebat cum de ţi-a eliberat funcţionarul de la bagaje de mână, dumitale, un străin, geamantănaşul?

Baciu se plesni cu palma peste frunte.

- Acum înţeleg. Vreţi să spuneţi că pe recipisă era trecut numele meu?

- Exact! Ţi-a cerut funcţionarul buletinul?

- Mi l-a cerut.

- Păi vezi? Ţi l-a cerut să verifice numele, dar şi numărul buletinului.

- Vreţi să spuneţi că pe recipisă era trecut şi numărul buletinului meu.

- Fără îndoială că era.

- Dar de unde naiba îl ştia Chivu?

- Poate i-ai dat vreodată buletinul.

- Nu i l-am dat.

- Ştii precis că niciodată nu l-a avut în mână?

Baciu se gândi.

- Ei, aşa, în mână, l-a avut. Într-o seară, într-un local. Îmi căzuse din buzunar. El a observat. L-a ridicat de jos şi mi l-a dat.

- Pesemne că atunci a reţinut numărul. Sunt unii oameni care reţin cu uşurinţă numerele. Poate îţi aminteşti când s-a întâmplat... să-ţi pice din buzunar buletinul?

- Cred că în seara când m-a anunţat că pleacă în delegaţie.

- Ştii poate unde lucrează Chivu Boraş?

- Zicea că la Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor.

- Nu ti-a spus la ce direcţie?

- Nu!

- Dar vreun număr de telefon ţi-a dat?

- Nu!

- Atunci cum vă întâlneaţi?

- Păi totdeauna mă căuta el.

- Asta-i tot, nu-i aşa?

- Tot, tovarăşe Stamate. Sunteţi poate şi dumneavoastră inginer ca şi fratele?

- Nu! Eu sunt... profesor de educaţie fizică.

- Atunci sigur că vă place şi dumneavoastră fotbalul. Cu ce echipă ţineţi?

- Nu, fotbalul nu-mi place. Nu-mi place decât jocul de popice.

- Popice!.. Ce, ăsta-i sport?!

- Uite ce este, tovarăşe Baciu, căută Ducu să pună capăt discuţiei, care pentru el nu mai prezenta interes. Sunt tare obosit şi aş vrea să mă odihnesc puţin. Îţi promit că după aceea mă duc să-l văd pe vărul meu. Şi dacă el va considera necesar, am să te duc la el. Cred că în ceea ce te priveşte nu ai motive să te nelinişteşti. Uite, îţi dau un număr de telefon. Dacă se întâmplă cumva să te caute Chivu - deşi eu nu cred - anunţă la numărul acesta, indiferent de oră.

CAPITOLUL III

Pentru a treia oară consecutiv viziona filmul care consemna drumul parcurs de Lucian Fuiorescu de acasă de la el şi până la grădina zoologică de la Băneasa. Bogdan se mirase că, în loc să caute să dea de urma Aspasiei, nu se îndura să părăsească pista Lucian Fuiorescu. După părerea lui, pista aceasta nu avea vreo legătură cu cealaltă: Aspasia - Chivu Boraş. Erau, pretindea el, două, dacă nu chiar trei piste paralele. De unde, la început, susţinuse că Lucian Fuiorescu şi Aspasia erau complici, acuma căzuse în extrema cealaltă.

În ceea ce îl privea, Ducu - fără a fi foarte convins că va izbuti - înainte de a abandona pista Lucian Fuiorescu - mai bine zis înainte de a o preda lui Bogdan - voia să încerce, pentru ultima dată, să găsească explicaţia deselor vizite ale lui Fuiorescu la grădina zoologică. Itinerarul parcurs de acesta fusese filmat şi vizionat de mai multe ori de întreaga echipă operativă. Că Lucian Fuiorescu nu se ducea doar să se amuze, era clar. Dar ce anume căuta acolo nu mai era de fel clar. Presupuneri se puteau face destule. Dar nu de presupuneri avea nevoie, ci de certitudini.

Când şi cea de-a treia vizionare luă sfârşit, tocmai când se pregătea să părăsească sala de proiecţie, deodată avu intuiţia deficienţei filmului. Lacuna de bază a filmului consta în faptul că nu reda decât printr-un singur cadru timpul pe care Fuiorescu şi-l petrecea în faţa cuştilor maimuţelor.

Ducu îşi puse atunci următoarea întrebare: "Dacă până ajunge la maimuţe Fuiorescu nu comunică absolut cu nimeni, nu cumva tocmai acolo când, chipurile, se amuză copios, de-a valma cu copiii, izbuteşte, pe o cale sau alta, să stabilească vreo legătură?"

Fără să fie foarte sigur că ar putea avea ceva sorţi de reuşită, ceru operatorilor să completeze filmul cu ceea ce lipsea. N-a fost o treabă prea uşoară, fiindcă totul a trebuit să fie făcut într-un mod cât mai discret, dar, până la urmă, izbutiră să se achite conştiincios de sarcina primită.

Două zile mai târziu, Ducu şi Bogdan vizionau din nou filmul, acuma completat. Şi iată că de data aceasta pelicula le dezvălui un Fuiorescu într-o altă ipostază. La un moment dat, când lângă el nu rămăseseră decât vreo câţiva copii, Fuiorescu începu să vorbească. Vorbea parcă maimuţelor. Curios însă, copiii nu-i dădeau nici o atenţie. Nici unul dintre puşti nu-l învrednicea măcar cu o privire. Oricât interes prezentau maimuţele pentru ţâncii aceia, era totuşi de mirare că nu-i interesa absolut defel cele ce spunea omul mare de lângă ei.

- Nu ţi se pare curios cum vorbeşte? îi atrase atenţia Ducu lui Bogdan.

- Ba bine că nu. Ştii ce, Ducule? Parcă n-ar vorbi cu adevărat, ci numai ar mima cuvintele.

Observaţia lui Bogdan fu pentru Ducu ca o revelaţie.

- Nepoate, îmi scot pălăria!

- De ce, unchiule?

- Ai să înţelegi îndată. Haide să vedem şi noi maimuţele.

S-au urcat într-o maşină, care i-a dus la grădina zoologică. Au căutat locul de unde Fuiorescu obişnuia să privească maimuţele. Drept în faţa lor - clădirea care adăpostea iarna animalele. În afară de deschiderea propriu-zisă, pe unde puteau intra şi ieşi maimuţele, mai exista încă una, mai mică, un fel de ferestruică.

S-au uitat unul Ia altul, pe urmă, pe deplin edificaţi, s-au dus să-l caute pe directorul grădinii zoologice.