Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Bernhard!.. Himmler

Fură ultimele cuvinte pe care le rosti.

- ...Şi cu asta - basta!

Remarca lui Bogdan era cam brutală, dar sintetiza cel mai bine o anumită situaţie.

Reinhardt Klausner murise, tăcut până în ultimele sale clipe. Taina legată de servietă o lua cu el în mormânt. Acum pista trebuia părăsită. Sau, poate mai precis spus, se ramifica. Una ducea la Chivu Boraş, în cazul când acesta era cel căruia Klausner îi predase servieta. Alta, la Aspasia, în mâna căreia trecuse după aceea servieta. Alta, la misteriosul Champignon, teribilul Champignon, care ar fi în stare să dezgroape cadavrul lui Klausner ca să-l ardă, dacă ar afla că acesta din urmă cutezase să-i pronunţe numele. În fine, o alta, la acel Bernhard, personaj tot atât de misterios ca şi Champignon, pe care spionul, în ultimele clipe ale vieţii sale, îl asociase de numele lui Himmler, fostul şef suprem al Direcţiei generale a siguranţei Reichului.

La toate acestea se gândea Ducu, privind trupul neînsufleţit al lui Reinhardt Klausner, care se răcea.

- Eu cobor să telefonez - propuse Bogdan - să vină doctorul Raţiu şi câţiva băieţi.

- Stai, măi băiete, să nu ne pripim. E oare bine să se ştie că noi am anunţat miliţia?

- Şi de ce ar fi rău?

- De ce, nu prea îmi dau acuma seama. Poate din cauza fetei aceleia. Nu-mi inspiră nici un fel de încredere.

- Şi ce propui?

- Mai întâi n-ar strica să cotrobăim puţin printre lucrurile ticălosului ăsta, deşi nu cred că ne va fi de vreun folos. Pe urmă...

Se auzi o bătaie în uşă şi, fără să mai aştepte invitaţia de a intra, Mica îşi făcu apariţia în prag. Nici unul din ei n-o auzise urcând treptele.

- Am venit, fiindcă e ora când nea Florică trebuie să ia medicamentul.

- Din păcate, nea Florică al dumitale nu mai are nevoie de medicamente.

- A murit? Săracu' nea Florică!.. Bine că l-a luat Dumnezeu. Dacă aţi şti cât mai suferea!..

Şi fiindcă pleoapele lui Klausner rămăseseră întredeschise, Mica se duse să i le închidă. Întredeschisă oribil îi era şi gura. Mica scoase dintr-un sertar o panglică roz şi, petrecând-o pe sub bărbia mortului, o înnodă în creştetul capului, într-o fundă bogată. Acuma, nemaiavând gura deschisă, Klausner nu mai rânjea şi nici nu mai părea atât de hidos. După aceea, fără nici o sfială, Mica se aşeză pe pat, la picioarele mortului. De acolo, se uită, cu un fel de curiozitate obraznică, ba la unul, ba la celălalt.

- N-aţi mai venit niciodată pe la nea Florică. Îl cunoaşteţi de mult?

- Câţi ani ai? întrebă Ducu ocolind răspunsul, ca Mica să creadă că întrebarea ei nu-i convenea.

- Optsprezece.

- Şi tu îl îngrijeai?

- Ia ascultă! De ce îmi spui tu. Încă nu suntem "per tu".

Dar nu păru de loc ofensată. Era mai curând o provocare.

- Dumneata îl îngrijeai?

- Eu!

- De mult?

- De vreo doi ani. Eu îl primeneam, eu îl spălam, eu îl bărbieream. Cu briciul. Mă pricep mai ceva ca un frizer de meserie. Dacă nu crezi, îţi fac pe loc dovada. Tot ai o barbă imposibilă.

Ducu îşi trecu dosul palmei peste obraz. Într-adevăr, avea barba cam mare.

- Nu, mulţumesc!

- Am să-l bărbieresc pe nea Florică. Aşa e datina. Săracu'!

- ...Şi nu-ţi va fi cumva urât... peste mână?

- De ce? Sunt obişnuită cu morţii. Am văzut atâţia, încât nu mai mă impresionează.

- Nu mai spune! Şi cu ce ocazie?

- Mama spală morţii. Asta e meseria ei. Când eram mică, îi era teamă să mă lase singură şi mă lua cu ea. M-am obişnuit.

În timp ce vorbea, dădea briciul pe curea, ca să-l ascută.

- Vrei să-l razi chiar acuma?

- Ce, nu trebuie? Adică... dacă a murit aşa, singur, fără rude, fără nimic... Credeţi că va trebui să anunţ - unde mama dracului trebuie să anunţ? Nu vreţi voi să anunţaţi, că eu nu mă pricep.

- Noi? N-are rost să ne amestecăm, se eschivă Bogdan, afectând stânjeneală, dinadins ca Mica să creadă că are motive speciale să nu se amestece.

Ducu, pricepându-i jocul, vrând ca Mica să nu aibă absolut nici un fel de îndoială în privinţa asta, îl calcă pe picior, chipurile pe ascuns, dar destul de vizibil că fata să observe.

- Dacă, totuşi, trebuie... Cred însă că maică-ta, fiind de meserie cum s-ar zice, se pricepe mai bine ce trebuie de făcut în asemenea împrejurări.

- Lăsaţi, mă descurc eu. Tare însă mai mi-e milă de nea Florică. Ce viaţă amărâtă a mai avut şi el. Nici tu nevastă, nici tu copii, nici tu rude sau prieteni.

- Chiar că nu are pe nimeni?

- Singur, cuc, săracu'!

- Un prieten, doi, totuşi trebuie că a avut.

- V-am spus că nimeni nu-i călca pragul.

- De necrezut.

- Până a nu cădea la pat, adică până nu l-a găsit damblaua, din când în când, mai picau colegi de la şcoală, adică profesori. Jucau o tablă, o piatră... Eu le făceam cafele. Cafegioaică asemenea mie, mai rar. Mă pricep eu la multe. Şi râse, făcând o piruetă prin faţa lor, ca un manechin la o paradă a modei.

- Va să zică singur, cuc. Dar ce Dumnezeu! Nevastă nu avea? Sau măcar o prietenă...

- Nici măcar o prietenă. Dar voi? Voi de unde aţi mai apărut? Nu v-am mai văzut niciodată până acuma.

- Pe mine, e o întâmplare că mă vezi astăzi, dădu răspunsul Bogdan, luând-o înaintea lui Ducu.

- Cum vine asta?

- Simplu, fată frumoasă ce eşti! Până acum o jumătate de oră, când m-a adus el aici, habar n-am avut că există - pardon, că a existat! - pe lume nen-tu Florică.

Aflând de la Bogdan că numai prietenul său îl cunoscuse pe răposat, dintr-o dată persoana acestuia începu s-o intereseze.

- L-ai cunoscut bine? îl chestiona ea.

- Pe vremuri, am fost şi oleacă prieteni. Am făcut şi unele combinaţii împreună.

- Ce fel de combinaţii?

- Ştii ce? Nu-mi plac de fel fetele curioase.

- Urâcios mai eşti!

- O fi el urâcios, dar are maşină.

- Serios? Ce marcă?

- Un "Rekord", de culoare bej. O frumuseţe! Ascultă, "Dane" - îl boteză cu primul nume care îi veni în minte - ce-ar fi s-o inviţi la o plimbare cu maşina, într-una din zilele următoare?

- De invitat aş invita-o eu, dar mi-e teamă că n-are să vrea să iasă în lume cu un urâcios ca mine.

- De urâcios eşti urâcios. Dar în acelaşi timp eşti şi un tip foarte aparte. Bărbaţi ca tine să ştii că plac femeilor.

Ducu înţelese că Mica descoperise la el asemenea calităţi abia din clipa când aflase că este posesorul unei maşini marca "Rekord".

- Nu vezi că am părul alb?

- Dar nu eşti bătrân. Aşa pari mai interesant. Să ştii, dacă mă inviţi la plimbare cu maşina, nu am să te refuz.

- Serios?

- Da! Şi să ştii că îmi va face plăcere să ies cu tine. Sincer!.. Sincer!

- Ai telefon?

Mica îi dădu numărul, şi Ducu îl înscrise într-un carneţel.

- Dracu' să te ia, Dane, pe tine şi norocul tău!

Auzindu-l vorbind aşa, Mica fu convinsă că Bogdan îl invidiază pe prietenul său pentru că ea îl preferase pe acesta.

Ducu se ridică.

- Fată dragă, noi plecăm. Mâine, cel mai târziu poimâine, te caut, sigur, la telefon. Sper că până atunci n-ai să uiţi promisiunea.

- Tu să nu uiţi invitaţia.

- În privinţa asta, nici o grijă. La revedere. Din prag, se întoarse şi-i spuse intenţionat cu penibile ezitări: Ştii, am avea o rugăminte. Noi nu am fost astăzi aici. Înţelegi ce vreau să spun.

- Înţeleg! Am şi uitat.

- Îţi mulţumim, deşi cred că nici nu va fi nevoie să uiţi. Încă o dată, la revedere!