Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Mobilul şi explicaţia îţi sunt pe măsura caracterului, Andriesei.

- Credeţi că se putea altfel? Mă întreb dacă nu cumva oamenii,.la fel ca astrele, au orbitele lor, de pe care nu se pot abate oricât de mult şi-ar dori-o.

- Nu e o constatare prea originală. Spune-mi mai bine ce te-a determinat să te denunţi singur.

- Mă gândeam că, mai curând sau mai târziu, tot aveaţi să-mi daţi de urmă.

- Serios? În cazul acesta concret, din zece inşi aflaţi în situaţia dumitale, nouă s-ar fi mistificat că ghinionul de a fi descoperiţi este minim. Nu eşti de aceeaşi părere, Andriesei?

- Cetăţene anchetator, am cântărit avantajele şi dezavantajele.

- Şi după o chibzuinţă matură, ai ajuns la concluzia că avantajele precumpănesc.

- Ca să fiu sincer, da!

- Vom mai vedea noi dacă ai chibzuit bine sau nu. Deocamdată, eşti liber. Spune-mi, nevasta cunoaşte ceva din toată povestea asta?

- Cum vă puteţi închipui aşa ceva?

- Bine! Nu sufli o vorbă nimănui, nici de acum încolo. În declaraţie ai scris tot ceea ce mi-ai spus mie?

- Totul.

- Atunci poţi pleca. Ne vom gândi mai târziu ce-i de făcut cu dumneata. Dacă se întâmpla să te mai caute "inginerul", anunţă-mă la telefonul pe "are am să ţi-l dau. E clar?

- Cum nici nu se poate mai clar.

- Şi ai grijă: fereşte-te, pe viitor, de localurile unde nu poţi rezista tentaţiei de a te mistifica.

CAPITOLUL VI

La fel ca de fiecare dată, cum păşi pragul, Fane ieşi de dinapoia biroului şi veni spre el cu braţele deschise.

- În sfârşit, bine că te văd, Ducule!

- Bun găsit, Fane.

- Ce faci, măi Ducule, băiete?

- Ce ştii, Fane. La tine cum merg treburile?

- Merg!.. Merg!.. Nu totdeauna ca pe roate, dar nici târâş-grăpiş. Oamenii nu sunt maşini electronice. Cu ei ai totdeauna probleme.

Fane era directorul şantierului. De doisprezece ani. La început, şantierul fusese un "atelier", cum îi plăcea lui să spună exagerând puţin. Acuma era o adevărată uzină, cu hale care se întindeau pe câteva zeci de hectare, cu maşini moderne şi cu perspectiva unei şi mai mari dezvoltări.

Anii care trecuseră cimentaseră prietenia dintre ei doi. Când Fane venea cu treburi la Bucureşti, trăgea la Ducu. Şi invers, când acesta se ducea s-o vadă pe Ingrid, era găzduit la Fane, fapt ce se întâmpla aproape în fiecare săptămână. Nu venea decât numai atunci când era reţinut de treburi ce nu sufereau amânare. De fiecare dată când se întâmpla să absenteze, Fane se posomora şi spunea soţiei sale: - Bietul Ducu, iarăşi n-a putut veni. Dă-i ei un telefon, poate o lasă pe Ingrid să vină să se joace cu Gabriela.

- Îi dau neapărat. Chiar îmi este dor de mititica.

De şaisprezece ani, Maria era tovarăşa de viaţă a lui Fane. Spre deosebire de Ducu, el avusese, cum se spune,- noroc în căsnicie. Când s-a căsătorit, Fane era îndrăgostit până peste urechi de nevastă-sa. După şaisprezece ani, continua s-o iubească tot atât de mult. În schimb, Maria, la început, n-a ştiut dacă ceea ce o atrăgea la Fane era dragoste sau numai admiraţie faţă de omul acela puternic fiziceşte, dar puternic şi prin energia molipsitoare pe care o răspândea în jurul său, prin extraordinarul său dar de a câştiga simpatia şi încrederea oamenilor cu care lucra. Mult nu i-a trebuit ca să-şi dea seama că este şi una, şi alta. Maria îşi iubea omul, dar în acelaşi timp era mândră de el.

Cu intuiţia aceea specifică numai femeii, Maria a înţeles cât de profund era sentimentul ce-i lega pe cei doi prieteni. Poate că undeva, într-un colţişor al sufletului ei, era geloasă, simţind că legătura sufletească dintre ei covârşea orice alt sentiment. Dar în acelaşi timp, impresionată şi mişcată de frumuseţea şi trăinicia prieteniei dintre ei, izbutise să-şi alunge egoismul şi să-l iubească şi ea pe Ducu ca pe un frate.

Ea, care îşi cunoştea aşa de bine soţul, îşi spunea adeseori: "Un singur lucru îi lipseşte lui Fane ca să fie cu adevărat fericit. Să trăiască în acelaşi oraş cu Ducu". Şi, în sinea ei, nutrea speranţa că într-o zi va fi posibil să se întâmple şi acest lucru. După ce Ducu se despărţise de Mădălina, familia lui Fane devenise ca şi propria lui familie. De aceea şi Ingrid se obişnuise să considere casa lui nenea Fane ca şi casa tăticului ei, iar pe copiii acestuia ca pe fraţii şi surorile ei, în special pe Gabriela, cu care era de aceeaşi vârstă.

După ce Fane îl conduse până la fotoliu, bucuros din cale afară că-l vede, îl întrebă:

- Ţi-ai luat concediu, Ducule?

- Da' de unde!..

- Păi azi nu-i sâmbătă. E joi.

De obicei sâmbăta se repezea Ducu s-o vadă pe Ingrid. Aceasta explica de ce Fane crezuse că prietenul său se afla în concediu.

- Sunt în interes de serviciu, Fane.

- Atunci, aş zice, să dea Dumnezeu ca să te-aducă cât mai des aici la noi interesele de serviciu.

- Ţin să te anunţ, măi băiete, că mă găsesc aici la tine, în birou, în interes de serviciu.

- Ai venit la mine în interes de serviciu?! se miră Fane. Ce naiba are Securitatea cu mine?

- Păi am venit în legătură cu scafandrul tău. Doar tu ai reclamat.

- Ce vorbeşti! Va să zică e o chestie serioasă, de vreme ce v-aţi sesizat voi, cei de la centru.

- Ia povesteşte-mi şi mie cum s-a întâmplat.

- Nu cunoşti amănunte?

- Ştiu doar ce am citit în nişte hârtii. Dar vreau amănunte.

- Probabil ai aflat că noi avem angajat un scafandru. Treabă în meseria lui nu are decât atunci când ne intră vreun vas pentru reparaţii. Îl cheamă Sava Şutelcă. Săracu', are un nume îngrozitor. Astăzi e joi, nu? Acum o săptămână, Sava nu vine la lucru. Nu vine nici a doua zi. A treia zi nevastă-sa se prezintă, plângând, ca să reclame că omul ei n-a mai dat pe acasă de patruzeci şi opt de ore. Am anunţat miliţia. L-a căutat peste tot, dar nimic. Pe Şutelcă parcă îl înghiţise pământul. Asta până ieri, când a apărut viu şi nevătămat.

- Ascultă, Fane, eu n-am trecut încă pe la miliţie. Am venit direct la tine. Tu ce părere ai despre Şutelcă ăsta?

- Uite ce-i, Ducule. Aici, la şantier, nu lucrează nici cincizeci şi nici o sută de oameni. Lucrează mult mai mulţi. N-ai să-mi pretinzi mie, director fiind, să-i cunosc pe toţi în aşa măsură încât să-ţi pot spune despre fiecare dacă e bun sau rău, dacă merită sau nu salariul pe care îl primeşte şi aşa mai departe. Întâmplarea face însă ca pe Şutelcă ăsta să-l cunosc ceva mai bine. Până anul trecut a făcut parte din comitetul sindical, ca responsabil cultural. Am avut astfel posibilitatea să-mi dau seama ce-i poate pielea. Mie mi-a făcut o impresie bună.

- Atunci de ce nu mai e în comitetul sindical?

- Fiindcă e student la fără frecvenţă. Trebuia să-i dăm posibilitatea să înveţe.

- E tânăr?

- Chiar aşa de tânăr nu este. Are aproape treizeci de ani.

- După părerea ta, merită crezare?

- Te referi la ceea ce povesteşte că i s-a întâmplat?

- Da!

- Ce să-ţi răspund!.. Sava nu e om prost. În comitetul sindical, dacă i-au dat "culturalul", au făcut-o fiindcă scrie poezii pe care i le publică gazeta şantierului. După cât ştiu, mai frecventează şi Cenaclul "Panait Cerna". După cum vezi, e posibil ca să aibă ceva imaginaţie. Însă ca să fi ticluit tot ceea ce povesteşte că i s-a întâmplat, nu-l cred capabil de atâta fantezie.

- Bine, Fane. Am venit să cunosc şi părerea ta. Dar ia spune-mi: Voi aveţi multe costume de scafandru?

- După cât ştiu eu, două. Mi se pare că unul e stricat.