Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

- Uite ce-ţi recomand, Fane. Foarte multă grijă să nu dispară vreunul.

- Ce spui, Ducule! Ar putea să dispară?

- Ei, nu e sigur. Dar nu strică să fie bine păzite.

- Am să dau dispoziţii în acest sens. Şi acum, ce faci? Te duci s-o iei pe Ingrid?

- Mai târziu. Nu ştii, Şutelcă a venit astăzi la lucru?

- Cred că da.

- În fiecare zi se scufundă?

- Ţi-am spus că nu prea are mult de lucru în specialitatea lui.

- Şi când nu se scufundă, ce face?

- Lucrează la secţia de gravură. E un foarte bun gravor.

- Ştii ce, Fane? Aş vrea să-l văd.

- Să-l chem aici.

- Nu! Nu vreau să-l interoghez. Întrebări i-au pus cei de la miliţie, şi încă destule. Vreau numai să-l văd cum arată. Dă-mi pe cineva care să mă conducă prin şantier. Să spui că sunt gazetar de ia Bucureşti. Are să mă ducă şi la secţia de gravură şi am să-l văd şi pe Şutelcă.

- Foarte bine. Te va conduce Panait de la sindicat.

Fane sună şi ceru secretarei să trimită după "cultural". Zece minute mai târziu, acesta intra în biroul lui Fane.

- Tovarăşe Panait, dumnealui este gazetar de la Bucureşti. Vrea să viziteze şantierul, ca să scrie un reportaj. Te rog să-l conduci şi să-i dai explicaţiile necesare. Faceţi cunoştinţă.

Plecară. Vizitarea întregului şantier, mai pe îndelete, ar fi durat toată dimineaţa. Dar Ducu se pricepu să-l conducă el pe însoţitorul său în aşa fel, încât să termine în trei sferturi de oră, fără, ca acesta să aibă impresia că ziaristul de la Bucureşti este prea grăbit. Totuşi o părere prea bună nu-şi făcu despre "gazetar" pentru că acesta întârzie mai mult decât s-ar fi cuvenit, în raport cu importanţa ei, la secţia gravură, dar mai ales fiindcă stătu de vorbă tocmai cu "Scafandru", pe care tovarăşul Panait nu-l prea avea la inimă.

- Ei, ce părere ţi-a făcut Sava? întrebă Fane când Ducu reveni în birou.

- Fără să fie un om de calitatea întâi, nu face nici impresia unei secături. Dar acuma eu o şterg. Trebuie să trec şi pe la miliţie.

- Mariei i-am telefonat. S-a bucurat când a aflat că eşti în oraş. Măi Ducule, mă, ce bine îmi pare că ai venit. Du-te şi ia-o pe Ingrid. Vă aşteptăm la masă. Maria a făcut ieri rost de un crap de vreo şapte chile. Îi spuneam azi-dimineaţă: Ce păcat că nu e şi Ducu, el, care ar mânca de trei ori pe zi crap timp de treizeci şi trei de ani. Am şi un vin, măi băiatule, de la Niculiţelu, cum nu beţi voi acolo la Bucureşti.

- Atunci e fain. După-masă, Fane, îmi dai o barcă. Vreau să mă plimb pe Dunăre cu Ingrid.

- Îţi dau şalupa. Ne-am construit una nouă, pe cinste.

- Nu, o barcă. Ingridei nu-i place şalupa, ştii doar. Cică merge prea repede şi face zgomot.

- Bine, băiatule, îţi dau o barcă.

De "cazul Şutelcă" se ocupa căpitanul Oprişan. Cu el luă legătură Ducu.

- Tovarăşe maior, aici, în dosar, veţi găsi, cred, tot ceea ce vă interesează.

Ducu începu să frunzărească dosarul. Procesul-verbal încheiat atunci când se constatase dispariţia lui Sava Şutelcă; declaraţiile soţiei acestuia, ale unor cetăţeni din cartier şi de la şantier; un nou proces-verbal, încheiat după "reapariţia" scafandrului; alte declaraţii, printre care şi aceea a lui Sava Şutelcă.

Ducu se hotărî să înceapă cu aceasta:

Declaraţie

Subsemnatul Sava Şutelcă, născut în anul una mie nouă sute treizeci şi patru, luna ianuarie, ziua treizeci şi una, de profesiune scafandru la Şantierul naval, cu domiciliul pe strada Luminii, nr. 14, declar, pe a mea răspundere, cele ce urmează: În ziua de joi, cincisprezece octombrie a.c., pe la orele opt seara, adică pe la orele douăzeci, mă întorceam spre casă, pe jos. La un moment dat, în timp ce treceam prin faţa unui chioşc, am simţit o lovitură în moalele capului, după care mi-am pierdut cunoştinţa. Ce s-a întâmplat apoi cu mine, nu mai ştiu. Când mi-am revenit, era ziuă şi mă aflam într-o încăpere care nu avea decât o singură fereastră. Mi-am dat seama că e ziuă, fiindcă se vedea lumina soarelui printre crăpăturile obloanelor ce acopereau fereastra. În încăpere, ardea lumina electrică. Era o cameră cam de patru pe cinci, mobilată destul de modest: un divan studio cam hodorogit, un şifonier cu furnirul crăpat, un fotoliu şi o măsuţă joasă. Vreau să mai adaug că, atunci când mi-am revenit, mi-am dat seama că eram îmbrăcat în pijama. Hainele mele se aflau pe speteaza unui scaun.

M-am dat jos din pat, dar a trebuit să mă reazem de perete, ca să nu cad. Încăperea se învârtea cu mine şi îmi era tare greaţă. Când mi-a trecut ameţeala, m-am repezit la una din cele două uşi. Era încuiată. Am încercat-o pe cealaltă. Aceasta ducea în baie.

Vă rog să mă credeţi că abia acuma mi-am dat seama cu adevărat că eram prizonier. M-a cuprins frica. Am început să bat cu pumnii în uşă şi să strig:

- Este cineva pe aici? De ce mă ţineţi închis? De ce m-aţi răpit?

Am auzit paşi apropiindu-se de uşă, pe urmă o voce de femeie.

- Domnule Şutelcă, vă rog să nu faceţi gălăgie. E numai în folosul dumneavoastră să nu faceţi gălăgie. De altfel, nici nu aveţi motiv, deoarece nu are să vi se întâmple nimic neplăcut.

Părea a fi vocea unei femei în vârstă.

- Lămureşte-mă unde mă aflu?

- Din păcate, domnule Şutelcă, nu vă pot răspunde la întrebare.

- Atunci, spune-mi de ce m-aţi răpit.

- Din păcate, nici la această întrebare nu vă pot răspunde. Mai bine aţi face dacă aţi mânca puţin. Găsiţi totul pe masă.

Îmi era foame, trebuie s-o recunosc. Într-o tavă, pe masă, erau de toate. Şi ouă fierte, şi unt, şi gem. Plus cafea cu lapte. Am mâncat pe săturatelea. După aceea, mi-am aprins o ţigară.

- Şi cât timp aveţi de gând să mă mai ţineţi închis? am întrebat.

- Nu este exclus ca mâine să fim în măsură să stăm de vorbă cu dumneavoastră. Pot să vă spun încă de pe acum că vrem să vă facem o propunere deosebit de avantajoasă pentru dumneavoastră. Deci, încă o dată, nu aveţi absolut nici un motiv să vă alarmaţi.

- Să vă ia dracu'! mi-am ieşit eu din pepeni. Nu mă interesează propunerea voastră. Dacă ar fi o treabă cinstită, nu m-aţi fi răpit de pe stradă. Vă cer să-mi daţi imediat drumul.

Dar de data asta vocea nu mi-a mai răspuns. Am început să înjur şi am tot înjurat până am obosit. Am obosit şi să tot măsor camera, de la un capăt la celălalt. Atunci m-am trântit în pat să mă gândesc. Dar nu ştiu cum s-a făcut, că am adormit. Cât am dormit, nu ştiu, fiindcă în casă nu era nici un ceas, iar al meu stătuse. Cred că trecuse o zi. M-am dat jos din pat ca să mă conving dacă nu cumva există totuşi o posibilitate de a fugi. Am încercat din nou uşa. Era tot încuiată. Iarăşi am început să bat cu pumnii în ea.

- Domnule Şutelcă - am auzit vocea. Văd că din nou nu sunteţi cuminte. Cum puteţi fi atât de puţin rezonabil, zău că nu pricep.

- Ascultă, astăzi am să ştiu ce aveţi de gând cu mine?

- Probabil că da. Ştiţi ce vă propun? Să gustaţi coniacul. Sticla se află pe bufet. Nu e extra, dar nu-i nici rău.

- Să vă ia dracu pe toţi şi, împreună cu voi, coniacul!

Până la urmă am "gustat" coniacul. Şi am tot gustat, până mi s-a făcut somn. M-am culcat îmbrăcat. Ce s-a întâmplat după aceea cu mine, nu ştiu. Când m-am trezit, mi-am dat seama că mi-era tare frig, că deasupra capului meu străluceau stelele şi că stăteam culcat pe o bancă. M-am ridicat în capul oaselor. Am văzut nu departe "Castelul" şi am ştiut că mă aflu în Grădina publică, şi tot acum am ştiut că sunt liber. N-am mai stat o clipă pe gânduri şi am plecat spre casă.