Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Insuccesul îl înciudase şi, până la urmă, chiar se întrebase dacă nu cumva făcuse rău că-şi "scosese pălăria" în faţa ideii lui Bogdan.

"Teamă mi-e că până la urmă n-are să iasă nimic din povestea asta", îşi spusese el.

- Îţi place vocea mea? întrebă Mica după câtva timp.

- Asta zic şi eu voce. Timbru, volum, nu ca pisicile alea miorlăite, cărora dacă le iei microfonul de la gură nu se mai aud dincolo de primele patru rânduri ale stalului. De ce nu iei lecţii de canto, dragă?

- Crezi că mă tentează să ajung cântăreaţă de muzică uşoară? Că altfel de voce n-am. Nici măcar de operetă. În general nu mă tentează cariera de cântăreaţă.

- Da' ce ţi-ar plăcea?

- Cel mai mult?

- Da! Cel mai mult.

- Să joc în filme. Dar n-am talent.

O recunoscu simplu şi parcă fără părere de rău.

- De unde ştii că n-ai talent?

- Ştiu! veni răspunsul ei scurt, convingător.

- Când o fată e frumoasă ca tine, nu se poate să nu aibă măcar atâta har, încât spectatorii, admirându-i frumuseţea, să nu bage de seamă puţinătatea talentului. Vrei să-ţi dau exemple de actriţe celebre, foarte frumoase, dar lipsite complet de talent sau cu unul de cinci parale?

- Şi ce dacă există! Treaba lor. Şi apoi, în occident, chiar dacă n-au talent, în schimb, îşi pot pune în valoare frumuseţea fără ca cineva să se scandalizeze. Pe când la noi... Eu, de pildă, dacă aş juca într-un film, ca să nu se observe că n-am talent, ar trebui să apar mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Îţi dai seama că la noi aşa ceva nu merge. Dar să admitem că mi se încredinţează un rol. Ştii ce ar zice spectatorul văzând că n-am talent? Ăsteia şi-a făcut pomană regizorul de a băgat-o în film, fiindcă s-a culcat cu el. Pe când dacă aş apărea dezbrăcată, spectatorul, tulburat, ar gândi că regizorul ar fi făcut un mare păcat neîncredinţându-mi rolul mie, femeie cu un corp atât de frumos. Şi dacă vrei să ştii, numai într-un singur rol m-aş încumeta să apar în film, fără să am complexe.

- În ce fel de rol?

- În rol de "strip-tease".

- Un rol pe măsura frumuseţii tale. Numai că...

- Ştiu. Slabă nădejde să se facă un film în care să existe şi un asemenea rol.

- Te asigur că n-aş lipsi de la nici un spectacol.

- Te cred! Ai avea ce vedea, uriciosule. Dar nu cumva ai de gând să mă duci acasă atât de devreme? Du-mă undeva.

- Ai vreo preferinţă?

- Cum stai cu banii? Dar ce te întreb! Dacă ai "Rekord", nu se poate să n-ai de-un coniac.

- Am!

- Atunci, du-mă la un bar.

- În regulă!

Avură noroc şi găsiră o masă liberă. Când trecură printre mese, asemenea unui magnet, Mica atrase privirile tuturor bărbaţilor.

- I-ai dat gata pe toţi!

- Nu mă interesează nici unul. În seara asta îmi placi tu.

- Îţi mulţumesc. Mă simt măgulit.

- Dacă vine vreunul să mă invite la dans, să nu-mi dai voie. Tu ştii să dansezi?

- Nu ca tipii ăia de colo, dar mă descurc. În orice caz, n-am să te calc pe picioare.

- Atunci am să dansez numai cu tine.

La dansul următor o invită. În timp ce dansau, Mica îl întrebă:

- Uite că am uitat să te întreb până acuma: "Rekord"-ul e chiar al tău?

- Al meu! minţi el fără să clipească.

- Şi cum naiba ad făcut rost de el? Că marca asta nu se găseşte în comerţ.

- O întreagă poveste!

- Serios? Spune-mi-o! M-ai făcut tare curioasă.

- Am un unchi în străinătate. În R.F.G. Astă-vară a venit să ne vadă, adică pe mama şi pe mine, şi, la plecare, ne-a lăsat maşina. Am plătit eu ceva vamă. Dar zău că face. E aproape nouă. Dacă vreau s-o vând, iau pe ea bani buni.

- Spuneai că-i o întreagă poveste. Dar nu văd nici o poveste.

Ducu se uita la ea ca omul pe care îl mănâncă limba să spună ceva, dar nu se poate hotărî.

- E totuşi o poveste, dar...

Şi continuă jocul.

- Ce? întrebă ea, dar cu un asemenea ton, încât să pară că nu ţinea neapărat să afle.

- Lasă că-ţi spun mai târziu, după ce se termină dansul ăsta.

Până la urmă, orchestra tăcu şi perechile se îndreptară către mesele lor. La câtva timp după ce se aşezară şi ei, Mica întrebă, ca şi când numai din întâmplare şi-ar fi adus aminte.

- Ce ziceai că vrei să-mi spui? întrebă ea.

- Deşi am încredere în tine, totuşi... înţelegi... abia ne-am cunoscut.

- Nu fi prost. Eu ştiu să păstrez un secret.

- Îţi spun, dar făgăduieşte-mi că rămâne strict între noi.

- Ai cuvântul meu de onoare.

- Uite despre ce-i vorba. De fapt, maşina nu figurează pe numele meu, ci pe al prietenului meu, pe care l-ai cunoscut. Deşi unchiul din R.F.G. este unchiul meu, în actele care mi s-au cerut a apărut că unchiul este al lui şi că lui i-a lăsat maşina. Înţelegi?

- Simplu! N-ai vrut să se ştie că ai un unchi în R.F.G.

- Exact!

- Şi de ce? Ce-i rău în asta? Un om poate să-şi aleagă prietenii, nu şi rudele. Unde n-am şi eu un unchi în R.F.G., să vină să mă vadă şi, la plecare, să-mi lase un "Rekord".

- Cu tine e altceva. Dacă ai lucra unde lucrez eu, n-ai mai zice aşa.

- Şi, mă rog, unde lucrezi mătăluţă?

- Îmi făgăduieşti că ai să fii mormânt?

- Haide, n-o mai făcea pe misteriosul.

- Lucrez la "Externe". Înţelegi? Când lucrezi acolo, nu e recomandabil să ai un unchi în străinătate, care, pe deasupra, îţi face cadou un "Rekord".

- Dacă lucrezi la Ministerul de Externe, îmi închipui că până acuma ai fost trimis la vreo ambasadă sau legaţie. De ce nu ţi-ai cumpărat acolo maşină?

- Eu nu fac parte din personalul diplomatic. Lucrez la arhiva ministerului, ca şef de serviciu.

- Aşa! se dumeri ea. Va să zică în străinătate nu te trimit.

- Aşa, pentru o săptămână, două, se întâmpla destul de des să plec. Ştii, ca curier diplomatic. Te conjur, însă, Mica, fii mormânt. Nu ştiu de ce a trebuit să-ţi spun toate acestea. Îmi inspiri însă încredere! Nu-ţi îndrug braşoave, însă te rog să mă crezi că, deşi abia ne-am cunoscut, mă simt foarte legat de tine. Totuşi, n-ar fi trebuit...

- Să ştii că mă supăr dacă mai continui să vorbeşti aşa. Mai târziu, când ai să mă cunoşti mai bine, ai să-ţi dai seama că sunt o fată în care poţi avea deplină încredere.

- Probabil că instinctiv am simţit lucrul acesta. Altfel, nu ţi-aş fi spus nimic. Să ştii că nu-mi stă în fire să fac, oricând şi oricui, confidenţe.

Ducu făcu semn ospătarului şi când acesta se prezentă - cam după vreo zece minute - ceru încă un rând de coniacuri şi cafele. La o masă din apropiere o blondă platinată râdea în hohote, cu accente isterice. În local era fum să-l tai cu cuţitul.

Deodată, având aerul că întreabă mai mult ca să spună ceva, Mica vorbi:

- Pe nenea Florică îl cunoşteai de mult timp?

Ducu fusese aproape convins că Mica îi va pune o asemenea întrebare. Se miră numai că întârziase atâta.

Răspunse, intenţionat, evaziv.

- Mda! Ţi-am mai spus că l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, în timpul războiului. Am făcut împreună nişte afaceri.

- Ce fel de afaceri, dacă nu sunt indiscretă? întrebă Mica, dar fără să lase impresia că o interesa să afle răspunsul. Îl cunoşti deci înainte de a damblagi? insistă ea.

- Mda! Înainte. Pe atunci, mă mai duceam pe la el. Afaceri cu carne. Tăiam câte o vită şi vindeam carnea la negru.

- Serios? Crede-mă, nu mi-ar fi trecut prin minte că răposatul nea Florică s-a ocupat în viaţa lui cu afaceri de-astea. Şi nici tu.