Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

Nu, Sava Şutelcă fusese, într-adevăr, răpit. Răpit şi drogat. Dar de ce îl mai drogaseră? Simţind în coastă ţeava revolverului, Şutelcă nu s-ar fi opus. De ce această măsură extremă de precauţie din partea răpitorilor? Nu exista decât o singură explicaţie: Ei îşi luaseră asemenea măsuri de precauţie ca nu cumva Şutelcă, chiar dacă l-ar fi legat la ochi, să poată reconstitui ulterior, fie şi numai parţial, itinerarul, parcurs de maşină. (Scafandrul nu era în stare să dea vreo informaţie, nici în ceea ce priveşte itinerarul şi nici cât timp durase călătoria). Dar cine erau răpitorii? Faptul că bătrâna nu vorbise doar în numele ei putea să însemne că aceştia erau cel puţin doi. Dar mai important era altceva. În ce scop îl răpiseră? Vocea îi vorbise de o propunere foarte avantajoasă, care urma să-i fie făcută. Dar de ce, până la urmă, renunţaseră să-l mai utilizeze? Fiindcă era clar, răpitorii săi avuseseră nevoie de el. Dar avuseseră nevoie de scafandrul sau de gravorul Şutelcă? Şi de ce renunţaseră până la urmă la serviciile lui? Se petrecuse ceva deosebit sau se convinseseră din comportamentul dârz al acestuia că nu el era omul de care aveau nevoie?

"Fir-ar al naibii - îşi spuse Ducu - de atâtea întrebări, simt că începe să mă doară capul. Noroc că am ajuns".

Şi într-adevăr, Ducu ajunsese în faţa blocului unde locuia Ingrid. Bucuria îi năpădi sufletul: avea să-şi vadă copila. Urcă treptele tot câte două, trei. Sună prelung, plin de nerăbdare. Îi deschise chiar Ingrid. Micuţa, blonda şi încântătoarea Ingrid.

- Ah, tăticule, chiar în noaptea asta am visat că ne plimbam, noi doi, cu barca prin baltă!..

Şi îi sări în braţe, fericită că-l vede.

În fiecare primăvară, când Dunărea vine mare şi se revarsă până hăt, departe, Ducu se urca într-o barcă, împreună cu micuţa Ingrid şi o pornea într-acolo. Dar acum nu era primăvară. Acuma era toamnă, o toamnă cuminte, ca o bătrâneţe prelungită, şi nici balta nu era inundată. Dar şi lui, şi Ingridei le plăcea să meargă acolo chiar şi atunci când Dunărea nu era revărsată. Fane le dăduse o barcă şi acuma Ducu, având-o pe Ingrid la pupă, tăia pieziş curentul, îndreptându-se către malul celălalt. Soarele mai era încă sus, dar razele lui împuţinate nu mai ardeau, ci doar încălzeau şi mângâiau. Apa era vânătă. Acolo însă unde o bătea soarele, avea solzi de aur, de parcă, ar fi fost o şopârlă uriaşă. Departe, înspre docuri, ancorat la una din dane, un cargou cu pavilion sirian încărca traverse de cale ferată. Şi întocmai ca o săgeată, "Săgeata", vaporaşul care te transporta de la un oraş la altul în numai douăzeci de minute, trecu prin faţa lor, târând după ea, aidoma unei mirese a apelor, o trenă de spumă albă.

Curând ajunseră "dincolo". Intrară pe un canal. Aici apa curgea tot atât de repede, dar perfid, pe dedesubt. Sălciile îşi plecau coroanele deasupra apei, formând un fel de boltă, în care verdele începea să fie înlocuit de ruginiul frunzelor pe jumătate uscate, apatice, de parcă ele, dându-şi seama că altfel nu se poate, se resemnaseră să moară.

Ingrid, micuţa Ingrid, stătea la pupă şi privea în dreapta, în stânga, în sus, în jos, fermecată de frumuseţea sălbatică şi tresărind de spaimă, o spaimă mică, la fel ca ea, atunci când numai ceva mai departe de barcă un peşte, sărind în sus, făcea să clipocească apa. Ducu închise ochii. Şi în locul micuţei Ingrid o văzu pe cealaltă Ingrid, în uniforma ei pepită, stând tot acolo la pupă, cu mâinile în poală, mâini care, cu ani şi ani în urmă, când le lua în palmele sale, i se păreau că zvâcnesc speriate, asemenea unor păsăruici.

Pe urmă, o auzi parcă:

"- Ducule, oare împărăţia asta a apelor o fi având vreo crăiasă?"

"- Poate că da, Ingrid. O zână mică, mică doar cât degetul tău cel mic".

"- Strig-o, Ducule!"

Şi în gând o strigă:

"- Crăiaso!"

"- ...iaso!" îi răspunse ecoul apelor.

Şi iarăşi auzi vocea Ingridei:

"- Crăiasă a apelor! Primeşte jurământul meu: îţi jur că am să-l iubesc, atâta cât voi trăi, numai pe Ducu. Dacă îmi voi călca jurământul, să fiu blestemată, zână a apelor!"

Şi dintr-o dată vocea micuţei Ingrid:

- Dar ce auzi tu, tăticule, de asculţi aşa?

Vraja se risipi. Micuţa Ingrid se uita la el cu o uimire de om mare.

- Ascultam pe crăiasa apelor, fetiţa mea.

- Există o crăiasă a apelor?

- De bună seamă că există.

- Ce-ţi place ţie, tăticule, să glumeşti cu mine. Pe urmă, acceptând ceea ce considera ea joacă: Şi cum o cheamă pe crăiasa apelor?

- O cheamă ca pe tine, Ingrid!

- Dar eu n-o aud de loc, tăticule.

- Când ai să te faci mare şi ai să vii aici, poate că ai s-o auzi... Atunci tăticul tău are să fie bătrân.

- Atunci cine are să mă aducă?

- Ei, s-o găsi cine să te aducă, n-ai tu grijă. Şi în gând: "S-o găsi şi pentru tine, de bună seamă..."

- Tăticule, eu nu vreau să îmbătrâneşti niciodată!

- Bine, Ingrid, fetiţa mea. Dacă tu nu vrei, tăticu' n-are să îmbătrânească. Dar acuma, acuma trebuie să ne întoarcem. Ascultă sălciile! Le auzi? Foşnesc tainic, altfel ca până acuma. Ascultă, fetiţa mea, apele. Le auzi? Se înfioară. Şi sălciile, şi apele presimt seara care a început să coboare, târându-se de acolo, de pe dealurile Dobrogei. Trebuie să ne întoarcem. Trebuie să mai trecem pe la nenea Fane şi pe la tanti Maria, să-ţi iei rămas bun de la ei.

- Ştii, tăticule, după tine, cel mai mult şi mai mult îl iubesc pe nenea Fane.

- Şi eu, fetiţa mea, după tine, cel mai mult şi mai mult tot pe nenea Fane îl iubesc.

Manevră bărcuţa şi porniră înapoi. În împărăţia dintre sălcii era linişte ca la începutul lumii. Numai din când în când se auzea câte un pleoscăit, atunci când uita şi lăsa fără grijă ramele în apă. Fiindcă el vâslea dinadins uşurel, ca să nu facă zgomot. Pe urmă, când ieşiră în Dunărea mare, oraşul drept în faţa lor, învăluit de razele soarelui care asfinţea, le apărea ca o cetate cu ziduri şi creneluri de aramă.

CAPITOLUL VII

Ducu, la volanul "Rekord"-ului, o avea în dreapta sa pe Mica. Mica stătea picior peste picior, fuma şi fredona un cântec, înregistrat pe benzile de magnetofon ale tuturor posesorilor de magnetofoane de la şaptesprezece la douăzeci şi cinci de ani:

Nici o dragoste nu e ca a noastră

Ştii la fel ca mine, c-altfel ar fi trist.

Dar cum vorba zboară,

Eu ţi-am scris un twist.

- Îţi place cântecul?

- Mă omor după melodia asta, dragă! îi răspunse el, foarte serios şi cu atât de prefăcut entuziasm, încât Mica îl crezu. În realitate, Ducu găsea - mai ales cuvintele - de-a dreptul stupide.

Era trecut de miezul nopţii şi se întorceau de la Băneasa. Luaseră masa acolo la restaurant şi Ducu avusese prilejul să se mire de apetitul extraordinar al partenerei sale.

În gând chiar se întrebase:

"Dacă mănâncă mereu atât de mult, cum naiba izbuteşte să-şi păstreze silueta?" În schimb, se arătase foarte rezervată în ceea ce priveşte băutura. Din felul cum apuca paharul, sau cum îi luceau ochii atunci când se desfundau sticlele la mesele vecine, Ducu îşi dăduse seama că, de fapt, Micăi îi plăcea să bea, dar că în mod deliberat îşi impunea să-şi înmoaie numai buzele în pahar. Desigur, abstinenţa aceasta putea să însemne că Mica nu voia să facă asupra Iui o "impresie proastă". Dar tot aşa de bine putea să însemne şi altceva: că îi era teamă să nu se îmbete şi să spună lucruri care nu trebuiau spuse. Optând pentru această a doua ipoteză, Ducu încercase, folosind toate şiretlicurile posibile, s-o determine să bea. Dar Mica se ţinuse tare, de loc ostentativ, ci într-un mod foarte abil, ceea ce dovedea luciditate şi de loc prostie.