Theodor Constantin - Căpitanul de cursă lungă

În stradă, Ducu, luându-l de braţ pe Bogdan, îi spuse:.

- Băieţaşule, îmi scot pălăria! Probabil că ideea ta n-a fost rea. Cred însă că şeful se va apuca cu mâinile de păr când are să afle că va trebui să-mi pună la dispoziţie o maşină "Rekord" ca s-o plimb pe scârbiţa aia de Mica.

- Ce pramatie, scârbiţa aia a ta!

- Ba-i a ta, că tu mi-ai vârât-o pe gât.

- Ce să fac, tăticule! Eu n-am maşină.

- Naiba să te ia i Dar să lăsăm gluma. Mă duc acasă să mă întind puţin. Sunt frânt, nu alta. Tu aranjează ca Picioruş să fie gata. După ce Mica sau maică-sa anunţă decesul, să se ducă să-şi vâre nasul prin garsoniera lui Klausner. Ştii că băiatul se pricepe la treaba astă.

Despărţindu-se de Bogdan, Ducu luă troleibuzul, care îl lăsă la Academia Militară. Locuia într-un bloc din apropiere, unde avea un apartament mic de trei camere.

Ca de obicei, îi deschise mătuşa Sabina. De fapt, mătuşa Sabina nu-i era de loc rudă. Când se însurase, deoarece şi Mădălina, soţia lui, era în câmpul muncii, au adus-o pe mătuşa Sabina să le gătească şi să aibă grijă de gospodăria lor. Mătuşa Sabina se născuse, crescuse, se măritase şi văduvise în mahalaua Mascaralei din oraşul lui natal. Acuma era o femeie în jurul a şaizeci de ani, încă în putere şi iute la treabă de n-o întrecea nimeni.

Până când Ingrid, fetiţa lor, a împlinit patru ani, tot mătuşa Sabina a fost aceea care a crescut-o şi a corcolit-o. Tocmai de aceea i-a fost atât de greu să se despartă de Zgâtie: (Aşa o alinta mătuşa Sabina pe Ingrid). Dar mai greu i-a fost să-l lase pe el singur. A rămas cu Ducu, să-i ducă gospodăria, până când el avea să-şi întemeieze un alt cămin.

Divorţul el l-a pornit, după o înţelegere prealabilă cu Mădălina, bucuroasă că o scutise de a face ea primul pas.

După aceea, Mădălina a plecat în oraşul de la Dunăre, oraşul lui natal. Ingrid, fiindcă nu avea decât patru ani, a trebuit să se ducă împreună cu mama ei. Şi el a rămas singur. Adică a rămas cu mătuşa Sabina. De câte ori îi îngăduiau îndatoririle slujbei, se repezea s-o vadă pe Ingrid. Revederile acestea constituiau singurele bucurii ale vieţii sale singuratice.

Mătuşa Sabina, mai pe departe, mai de-a dreptul, mereu îl sfătuia "să-şi refacă viaţa". Dar el ori se prefăcea că nu înţelege unde bate, ori îi dădea speranţe. Mătuşa Sabina era o femeie simplă, bună ca pâinea lui Dumnezeu, căreia viaţa nu-i oferise multe bucurii. Pe bărbatul ei îl înecase Dunărea într-o primăvară cu ploi multe şi multe furtuni. Pe cei doi fii, unul după altul, îi pierduse pe front. Dacă n-ar fi luat-o Ducu să aibă grijă de gospodăria, abia întemeiată, de urât şi singurătate, şi-ar fi pus capăt zilelor. Dar a chemat-o Ducu la el acasă, şi biata femeie a revărsat asupra lui, şi ulterior asupra fetiţei, toată dragostea cu care îşi iubise feciorii.

Când Ducu nu era de faţă şi când, singură, se gândea la el şi la singurătatea lui, de multe ori se trezea vorbind tare:

"Ducule, dragule, de puţine bucurii ai avut parte şi tu în viaţa asta a ta!" Deşi îl căina aşa, totuşi mătuşa Sabina nu ştia decât puţine lucruri din viaţa lui Ducu.

Nici nu apucă să intre bine pe uşă, şi mătuşa Sabina îl vesti:

- Te-au căutat de la serviciu, Ducule.

- Cine?

- Nu ştiu. Mi-a spus că, atunci când vii acasă, să dai telefon.

Află, întrebând la telefon, că-l căutase colonelul Joldiş.

- Dă-mi, mătuşă Sabina, ceva să mănânc, dar repede. Sunt tare grăbit.

- Totdeauna eşti grăbit, măi băiete. Mai dă-o ciorilor de grabă, că doar n-au intrat zilele în sac.

Cu toate acestea, ca şi când într-adevăr zilele intraseră în sac, mătuşa Sabina se grăbi să-i dea de mâncare.

- Matale nu mănânci, mătuşă Sabina?

- Mie nu-mi prieşte mâncarea, aşa, pe înfulecatelea. Lasă, mănânc eu mai pe urmă, singură.

In timp ce el mâncă, ea îl informa de una, de alta, lucruri mărunte aflate de la vecini. El o asculta. Dacă şeful îl căutase, însemna că avea să-i dea vreo însărcinare care nu suferea nici un fel de amânare.

- Uite că a şi venit maşina! îl anunţă mătuşa Sabina, care tocmai privise pe fereastră.

Un sfert de oră mai târziu, Ducu se afla în faţa colonelului.

- Ai luat masa? îl întrebă acesta.

- Da, tovarăşe colonel.

- Bine că cel puţin dumneata ai mâncat. Eu încă n-am izbutit. Ai aflat de ce te-am chemat?

- Nu, tovarăşe colonel.

- Andriesei s-a prezentat şi el singur la Miliţie. Am fost anunţat acum o oră. A dat şi o declaraţie. Ce declară el pare să fie adevărat. Totuşi, trebuie să stai şi dumneata de vorbă cu el.

- Pot să plec, tovarăşe colonel?

- Te poţi duce. După aceea vii şi raportezi.

Ca să-l interogheze pe Stan Andriesei, Ducu se deplasă la circa de miliţie unde acesta se prezentase să dea declaraţie în legătură cu accidentul.

Stan Andriesei nu avea decât patruzeci şi patru de ani. Arăta însă mult mai în vârstă, nu numai din cauza părului bine încărunţit, cât mai ales din cauza numeroaselor riduri ce-i brăzdau faţa. Era de statură potrivită, cu umeri cam căzuţi, care păreau şi mai căzuţi din cauza gâtului lung, cu un nod al lui Adam proeminent. Ochii, în ciuda micimii lor, trădau inteligenţă şi, din felul cum priveau, îţi puteai da seama că ei aveau însuşirea de a sesiza amănuntele.

- Cum te numeşti? începu ancheta maiorul, cu întrebarea cea mai banală.

- Stan Andriesei, născut în anul una mie nouă sute douăzeci, luna iulie, în ziua de doisprezece. Am scris în declaraţie.

(Ducu aflase de la comandantul secţiei de miliţie că Andriesei se prezentase cu declaraţia scrisă de acasă).

- Ştiu! Ce-ai scris în declaraţie rămâne valabil bineînţeles. Eşti obligat să răspunzi şi la întrebările pe care ţi le pun. Ştii că trebuie întocmit un proces-verbal.

- Ştiu.

- Va să zică, ai venit să declari, din proprie iniţiativă, că maşina care a provocat accidentul de la încrucişarea străzilor Gazon şi Trifoiului îţi aparţine.

- Adică e a cooperativei. Eu sunt şoferul.

- Asta am înţeles şi eu. Ei, şi cum s-a întâmplat? După ce ai făcut accidentul, ai spălat putina? îl încercă Ducu.

- Când s-a întâmplat accidentul, nu eu conduceam. Am scris în declaraţie.

- Vorbeşte ca şi când n-ai fi scris nici un fel de declaraţie.

- Nu conduceam eu. O împrumutasem...

- Unui prieten?

- N-aş putea spune. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat.

- Te ascult!

- Eram în jenă financiară.

- Te întrerup: Se întâmpla des să fii... în jenă financiară?

- Câteodată, deşi fac eforturi să nu mă întind mai mult decât mi-e plapuma. Dacă n-ar fi nevastă-mea, aş izbuti de fiecare dată.

- Eşti însurat?

- Nu oficial. Are vreo importanţă?

- Bineînţeles că nu.

- Eram în jenă financiară, cum v-am spus. Nevastă-mea zor-nevoie să-i fac rost de două mii de lei. La salariul meu, două mii de lei! Să înnebuneşti, nu alta.

- La ce-i trebuiau ei atâţia bani?

- Nu pentru ea avea nevoie, ci pentru o rudă de-a ei. Necazuri!.. Dar asta nu are nici o legătură cu accidentul. Vă rog să nu-mi cereţi amănunte. E ceva cu totul particular, familiar. Aş comite o indiscreţie. Vă rog!

- Să trecem deocamdată mai departe.

- Dar să vedeţi ce s-a întâmplat. Era duminică. Ca să scap de gura nevestei, am plecat la meci. N-aveam bani decât pentru un bilet la peluza a doua şi pentru o sticlă de bere. Nu mă duc prea des la stadion. Dar atunci m-am dus şi numai ca să scap de cicăleala nevestei, care mă tot toca la cap să-i fac rost de bani. Lângă mine era un suporter al "Progresului", care înjura echipa sa de mama focului, înjura, bietul om, cumplit, din cauză că "băieţii" jucau de parcă ar fi fost împiedicaţi la picioare. Îmi era pur şi simplu milă de el. Cu toate astea, n-am de lucru şi torn gaz peste foc: "Ce-i înjuri, domnule! Parcă au jucat vreodată mai bine? Asta-i echipă de murături!".