Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă.

Într-adevăr, peste câtva timp întunericul începe să se încenușeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra mării, așa încât, deși au început să se zărească ramuri negre de copaci, oamenii nu se văd încă decât ca prin ceață, căci au și ei uniformele tot cenușii.

Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în față pânze de apă rece. Suflăm greu și mergem înainte.

Când s-a luminat de ziuă, parcă am ieșit dintr-un tunel. Ploaia și vântul de toamnă reped în copaci și tufișuri, verzi încă, palele de nori albi care se târăsc pe marginea drumului, căci acum suntem într-o pădure tânără de carpen și stejăriș. Ne căutăm oamenii și din mers ne reconstituim unitățile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot așa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorțește... După ce ne-am odihnit ca niște cai, când pe un picior, când pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. Îmbrăcămintea e toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi, ghetele de șevro mi s-au spart azi-noapte și acum, cu ciorapi noroioși și boturile atârnând, e mai rău decât dacă aș fi desculț. E un frig care ajunge până la oase... Dealtfel, de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecând ca melci reci, șiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vară, asta e o ploaie deznădăjduită și înghețată de toamnă.

Pe la nouă dimineața abia, maiorul o ia la stânga pe o vâlcelușă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. Câte vâlcelușe ca astea am văzut eu, cândva, în altă viață, de la fereastra vagonului-restaurant, între Pitești și Slatina!

Ajungem într-o vale mai largă puțin, prin fundul căreia trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pârăiaș. Departe, la câțiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă largă, urcă, atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem că inamicul ocupă aci dealul mic și păduros din față, al cărui povârniș e bătut și de artileria lor și de a noastră. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cât se pare, că pe acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar.

— În trăgători... în trăgători.

Maiorul pornește împotriva dealului împădurit din față, și cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un adevărat asalt. A fost, poate, și s-a retras, nu-mi dau seama, dar când pătrundem în pădure urlând: înainte... înainte!... nu găsim pe nimeni. În schimb ne împrăștie focul artileriei noastre, care lovește în plin.

— Să nu mai tragă artileria noastră... să nu mai tragă artileria noastră! urlă disperată toată lumea.

Nu ne rămâne decât să alergăm mereu înainte: de partea cealaltă a dealului priveliștea e foarte cuprinzătoare. E un fel de uriașă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu mici culmi, bune de pășune, pe toate marginile, cu pădure pe stânga. Prin mijloc, pârâiașe mici cu tufișuri mărunte, îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine și artileria lor — căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri — ridică trombe de păcură și fum înaintea noastră, trăsnind și rupând fier.

— Înainte, și fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul Dimiu. Legătura... legătura... treci prin baraj.

Și cum crede că nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi arată cu mâna, și apoi spre stânga:

— Voiculescule, prin pădure... pădure... pădure, n-auzi? ... înainte...

Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul zvâcnește când e lovit în coastă. Cratere negre cât niște roți mari de locomotivă răsar apoi în iarbă.

Loviturile sunt întrerupte și oamenii se opresc îngroziți. Situația e însă mult mai ușoară ca alaltăieri. Barajul e fix și orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne găsim acum, la douăzeci de pași de el, nu cade nici un obuz, iar dacă traversăm patruzeci de pași printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze.

Cu ochii sufletului închiși, în picioare, strig pe nume câțiva dintre oameni... „Zamfir Niculae... Ciorbagiu... haide”. Dar după câțiva pași oamenii se opresc, și în carnea și nervii mei e un consimțământ.

Înaintea noastră sunt culcați alți trăgători. Barajul e ca să împiedice sosirea noastră, a rezervei, și nu avem puterea să ne repezim să trecem prin el. Pământul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar nevăzut acum, râcâie și azvârle pe o zonă anume pământul, ca un câine sau ca o fiară care cu picioarele și ghearele își face groapă.

Cu un genunchi pe pământ, fără armă și după ce am dat și mantaua ca să mă simt mai ușor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se că spre stânga obuzele cad mai ritmic, așa încât s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fâsâituri șuierate, de șarpe întărâtat, și aliniate ca din nai, trec pe lângă mine.

— Mitraliera... trage mitraliera... culcați!

— Suntem pierduți, căci culcați... neculcați... așa fără adăpost, bătuți de mitralieră, e moarte sigură.

— Zamfir... Grigoriță...

Și mă năpustesc înainte în baraj.

Năruite lângă mine, obuzele sunt parcă prăbușiri de trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ți plesnească geamurile. Și trăsnetul nu e nimic pe lângă această dezlănțuire, căci e unul singur și, odată căzut, te găsește scăpat... dar aici, tocmai pentru că a venit unul, știi că mai vin și altele.

Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cădem poate, căci nu văd nimic, cu anticipație... „Nelovit” e constatarea de un sfert de clipă.

Din nou o goană înnebunită...

Sunt dincolo... în plină bătaie, pentru atacul de baionetă... Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gândesc la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă până la cer... a morții... a lumii celeilalte, dintre spațiile reci.

Totul dă impresia de nou... originar...

În față, am ajuns din urmă, într-o mică vâlcelușă, un lanț de trăgători, culcați în tufiș și printre smocurile de copăcei... La dreapta, la câteva sute de metri, un lanț de trăgători, al nostru, se abate înapoi — văd bine, căci sunt și ei pe pășunea largă — ca un gard prăbușit întâi la un capăt... pe urmă la celălalt... nu văd nici un soi de inamic... decât foarte departe la stânga în fund, pe un dâmb, un șir de oameni culcați ca niște mogâldețe, exact ca țintele culcate pe câmpul de tir de la regiment.

Mă scol în picioare și strig și ofițerului pe care l-am ajuns din urmă:

— Domnule căpitan, hai înainte.

Toată lumea îmi urlă ca la teatru, când ăi din urmă nu văd: „Jos! jos!”

— Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire... Vrei să ne descopere aici? Lasă să-i ia prin pădure, pe flanc.

Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: „Înainte... înainte...”, deci rămânerea pe loc mi se pare o dezertare.

Constat, așa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu e acea „ploaie” de gloanțe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din când în când câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, când gloanțele trec mai pe sus... fâsâituri șuierate, de șarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trecu anunțate năprasnic, mereu, cum se anunță uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu un fel de titanică nerozie, transformând doar pădurea în ruine și fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au să-l poată dărâma, oricât l-ar zgudui.