Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Ridică mantaua de pe pântece și-mi arată, fără o vorbă, un amestec de sânge și rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e totdeauna un favorizat, față de cel ce rămâne.

— Soldații... dumneavoastră.

Îi arăt, întărâtat, și eu pe răniții noștri...

— Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucerești lumea...

Zâmbește amar:

— Cu glonțul trecut prin pântece, m-au silit să merg douăzeci de pași.

Îmi dă un fior de oroare. Înțeleg pe urmă că soldați de-ai noștri, dintre cei sosiți în urma liniei de atac, neștiind că e grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă până la targa cu care l-au adus aci și în care stă acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în ambulanțe, să vie, și acesta, plictisit și fără nici o vorbă, îi face o injecție.

— Când ai fost rănit, și pe la ce oră?

— Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure și am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul.

Așadar, căpitanul mustăcios și încleștat de pământ a avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins și ridicul... și de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just... așa ca de obicei.

Neamțul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost și la Verdun. Vreau să știu cum i se pare lupta de azi...

— Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe aici, iar din alte părți am scăpat.

E o logică pe care o plătesc cu un surâs mieros.

— Dar în comparație cu alte lupte?

— Nu e comparație.

Întâi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparație între un leu și un câine. Simt că nu voi putea înțelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înțeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili „linia”.

Stărui surâzând:

— Totuși?

Acum cred că el nu e atât de inteligent să poată stabili raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere și o mai justă înțelegere a detaliilor caracteristice. Ficțiunile nu se pot compara și el nu poate crea realități.

— E altceva... ăsta nu-i război adevărat, și întorcându-se spre vecinul lui, tot neamț, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches Trommelfeuer...

— Așadar, găsești că a fost un bombardament puternic... neobișnuit: am un punct comun în vocabularul logic.

E uimit că înțeleg nemțește.

— Puternic? hm... și surâde... Ce-am văzut noi la Verdun și pe Somme... Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgând... Azi au tras toate, cine știe, optzeci, nouăzeci de tunuri.

— Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarășului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră?

Se strâmbă de durere, își pipăie burta cu dezgust. Ca toți cei atinși de peritonită, are mintea extrem de lucidă. Injecția l-a făcut vorbăreț chiar.

— Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ți spun eu dumitale o vorbă... Nouă germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toți tăieturi... Uite, aici, și-mi arată în fața urechii o crestătură... Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu știe să se bată, că e periculos... Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră ați fi știut să faceți război, nu mai eram eu azi aci, ținându-mi mațele în brațe.

Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în superioritate tocmai din cauza ignoranței noastre.

— Credeți că vom câștiga războiul din cauza lipsei noastre de experiență?

— Să câștigați războiul?... Nu știu zău dacă peste câteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. Știu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămâni aș fi fost eliberat de ai noștri, la București.

Și acum știu că nu glumește.

— Dar ce ai vrut totuși să spui cu acel „ Trommelfeuer?”

— Uite ce, domnule... Are și războiul regulile lui... ca și duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană... Cum crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar... Dacă tu stai și inamicul pornește la atac, artileria ta trage... Atunci inamicul se oprește și începe să tragă artileria lui mai puternic... atunci tu evacuezi poziția și lași pe ai lui să vină s-o ia... Pe urmă trage artileria ta, și el trebuie să plece lăsând morții și răniții care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, vine din nou, dacă nu, nu... La nevoie, iar se întâmplă ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de baraj.

— Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun și Somme.

— Ce-are a face?... acolo eram la adăpost de beton, adânc sub pământ.

— Bine, dar când porneați la atac, afară, deasupra, pe pământ?...

— Hm... Atunci fugeam înapoi, lăsând jumătate morți afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregătit atacul.

— Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravură?...

Are un surâs de sinceră ironie.

— Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii sunteți mai bravi decât noi, sau decât francezii?

— Atunci?

Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Și pe urmă, după ce s-a strâmbat puțin:

— Atunci înseamnă că dați tot concursul armatei germane să ajungă mai repede la București...

— !?

— Ce nevoie aveați să treceți, azi, prin baraj? Ca să salvați pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduți. Noi porniserăm la asalt... Dacă nu ne lăsați să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, și-i încredințam artileriei, să-i facă înțelegători. Atunci de ce ați mai venit grămadă, dumneavoastră din urmă? Ați călcat regula războiului, iar ai noștri s-au retras, nu din lașitate — cred că știi și dumneata că germanii nu sunt lași — încă o dată, ci din calcul... E adevărat că am primit focuri din coastă... și că, din cauza acestei neașteptate întorsături, nu ne-am putut culege pe noi, răniții... Dar ce pierderi ați avut din pricina asta? Unde mai pui că puțini se vor întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj.

— Comandanții noștri prețuiesc foarte mult atacul la baionetă.

— Tocmai de aceea ai noștri vor ajunge la București așa de curând... Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece.

— Știi dumneata, la romani, Horațiu s-a prefăcut că fuge ca să-i silească pe curiați să se împrăștie pe teren... Ai noștri simulează în fața batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniți mai bine în câmpul de tragere al artileriei. Și dumneavoastră aveți iluzia că biruiți.

— Ne mai păcălim câteodată... Ți-am spus eu proverbul nostru, că nu e bine să te bați cu cel care nu cunoaște duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpați aveți tranșee fortificate?

Evident că mint cu grabă.

— A, în Carpați e altceva... Avem tranșee dinainte pregătite, organizate gata.

— Adăposturi bune?

— Da, bordeie cu două straturi de bușteni și un metru de pământ deasupra.

— Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu rezistă însă la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Și pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de prisos, dacă n-aveți artilerie de 150, sau mai mare, și dumneavoastră.

— !?

— Sigur, vom trage până vom distruge tranșeele și bordeiele cu tot ce e viață în ele... Dacă bordeiele vor rezista totuși, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să iasă. Și atunci, dacă aveți artilerie ca francezii, faceți și dumneavoastră ca francezii... trageți în ocupanți... ocupanții pleacă și trag apoi cu tunurile, și așa „da capo al fine” ... cum ați citit tot timpul verii despre cota Morthomme.