Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Parcă suntem acum într-un mormânt.

Gloanțele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldețe se ridică... și trec mereu în fugă, la stânga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoară unul după altul, ca și când ar traversa un drum, ca să dispară iar.

În spate, artileria nemțească a devenit turbată și pare că a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care saltă trunchiuri întregi și așchii, fumegând; iar unele obuze trec scurt peste deal, căci bat, se vede, și vâlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noștri înspre dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de ecou, devine hău groaznic.

Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică atât de mult înapoi, încât să pot aștepta sfârșitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înțeleg cu groază că ai noștri dau înapoi, sau suntem treptat înconjurați.

La gândul că aș putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece, ploioasă. Înfrângerea asta, înserarea care cade, mâna pe care o țin mereu ferită, ca un câine laba zdrobită de automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat niciodată.

Atunci, ca un gând fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediată, hotărăsc că voi pleca neîntârziat. Oamenii îngroziți vor să mă reție. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci în groapă, în urechi, mă năucesc și mă înfurie.

Pornesc înapoi, în picioare, drept peste câmpul verde, singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă uit înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stânga, nu am decât un singur gând, că dacă străbat acești cinci-șase sute de metri, aș putea să fiu scăpat. Știu bine că numai „dacă” îi străbat și numai „aș putea” pentru că trebuie să trec din nou prin focul de baraj și prin pădurea bătută. Pot să cad în fiecare clipă... dar dacă ajung dincolo... În mine pulsează gândul acesta al salvării cum gâlgâie sângele în gâtul tăiat. Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă a jocului. După un sfert de oră sunt scăpat. Am crezut că la ruletă e bine să joci numere în plin. Simplifică.

Dacă prin absurd nu se întâmplă nimic, și dacă merg întins, așa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot largul câmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar întâmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie să mă opresc sub nici un cuvânt, și nici să fiu atent la ce e în jurul meu, ca să nu-mi pierd curajul și să nu amețesc, ca un acrobat, care nu trebuie să se uite în jos. Și trec într-adevăr încet, fugind numai prin barajul automat.

Totuși întârziere e. Nu pot să urc dâmbul de cinci-șase metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mâna stângă și iarba umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum văd gloanțele care vin, căci le văd înfigându-se în pământ. Sunt mai numeroase decât le credeam. Aproape să amețesc când mă gândesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în minte amintirea husarului în care noi am tras peste două sute de focuri. Mă prind cu mâna dreaptă de iarbă, înfig călcâile pieziș și tot ajung sus. Dau în pădure peste ordonanță. Scot mănușa — și de pe degetul rupt — și înfășur mâna plină de sânge, și pe care o cred sfâșiată, în batistă. Artileria trage la vreo douăzeci de metri în stânga. Dacă va veni și aici, s-a isprăvit.

Peste un sfert de oră încă, am ieșit din pădure, am traversat vâlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o șosea mare.

O nouă poartă, nevăzută, se deschide de asta dată spre o altă lume, sau poate e aceeași, pe care o trec invers.

Ambulanța ne duce până la jumătatea drumului, unde e un post de ajutor și de unde vom fi luați de ambulanța-automobil a diviziei. Găsesc printre răniți, pe jos, și un grup de nemți, culeși în urma noastră când urlam nebunește.

Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Când eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii și eu nu văzusem nici una. Luptam mereu cu nemții și acum îi vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc și suferă. Credeam că sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glonț și umbre, departe.

Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aș da să știu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată, pe care s-o găsesc și în dicționarul experienței mele, și apoi, pe baza ei, confruntând, eu mi-aș da seama de valoarea tehnică și sufletească a întregii campanii, stabilind „linia” așa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor și altul străin, se pot fixa, ca situație, față de toate țările cu cai de curse.

Un timp cu fața lungă și dură ca o mască stă puțin cam într-o rână. Are ochelari de sârmă și de bună seamă e gradat, dacă nu ofițer. Sunt, aliniați mai mult sau mai puțin, ca noi toți, pe marginea șoselei, în șanț, ca la un bazar de răni de tot soiul...

Simte că îl privesc și întoarce capul. Aș vrea să intru în vorbă cu el, normal, și n-am un pretext. Sunt stângaci ca și când aș vrea să acostez o femeie, și la fel, el, cu morgă, evită să lege „cunoștință”. N-am țigări, căci i-aș oferi. Aș vrea să vorbim ca doi profesori.

În timpul acesta, vine și pleacă — făcând naveta — ambulanța-automobil a diviziei. Până la noi mai are. Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajează mâna.

În sfârșit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamț în franțuzește dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franțuzește:

— N-am nimic de vorbit cu dumneata.

Simt că vorbește de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureștean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să-l lovesc, așa rănit cum e el. Îl simt voit și acest joc de „față-n față” trezește în mine o mânie larvară. Nici unul dintre motivele invocate obișnuit în campaniile de ațâțare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură și cu dorința de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezență moralmente necesar și numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendințele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului și tăbăcăriei românești, dar nici ideea de administrație germană, care nu pare chiar așa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenția inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorități de rasă. Afirmația asta apărea incertă, în literatura de propagandă, și nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofați din tranșeele apropiate și atunci am tras câteva focuri cu ura și cu satisfacția cu care ești ispitit să apeși pe trăgaciul unui browning, mic și gingaș, ca să dobori un atlet obraznic și grosolan (așa, ca o demonstrație). De câte ori un fapt dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat național al conștiinței mele, trezea în mine aceeași pornire de furie.

Acum mă stăpânesc, totuși, și îl privesc stăruitor, ca să-l fac să se întoarcă spre mine, ascultând ca de o poruncă, fără să vrea.

— Dumneavoastră, soldații germani, aveți pretenția de a fi și curajoși și proști în același timp. Dumneata văd că nu faci excepție, nici de la una, nici de la alta.