Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

„Degeaba” chiar, nu e... Înțeleg că așa, bătând haotic în dâmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată artileria la tăcere — căci nu mai trage nici un tun românesc pe aci — ei fac un fel de demonstrație gratuită ca toate demonstrațiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a armatei întregi e pecetluită. Câtă vreme ei pot dezlănțui în liniște un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătățită și nedezorganizată, e înfrângerea.

„Wer kann Rum„nien retten...?”

Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pământ ca ghearele și provoacă un urlet de bâlci.

— Păziți... trag ai noștri în noi... păziți!

Un lanț care a apărut sus pe coastă, neștiind unde se găsește inamicul, cum n-am știut nici noi, crezând că tot ce e după culme e dușman, trage în noi...

Fugim urlând și ne adăpostim, încocârjați, în șivoiul vâlcelușei.

— Nu mai trageți... se strigă înapoi... nu mai trageți!

Acum văd că sunt câțiva morți... cu capul culcat pe braț, cu fața în sus, toți cam în aceeași atitudine. Parte sunt desigur loviți din spate...

S-a dus elanul de la Olt... de la Măgura Branului.

E în mine o tristețe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sunt urmăriți cu focuri? nu e luptă acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noștri. E ceva de înmormântare în amurg sărac.

Cărți de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt goale ca niște sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea...

Drama războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaște altfel ceea ce cunoștea într-un anumit fel.

Rămân așa în vâlcelușă, cu lanțul întreg de oameni plouat până la piele, ros de tristețe, cam jumătate de ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. „O să ne ia pe flanc.” Dar e o imposibilitate... nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic.

Ai noștri trag în mod stupid, în sus, orbește — dealtfel, nici nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare.

Iată însă că în stânga, în pădure, reîncep iar urletele batalioanelor noastre: „Înainte, înainte...”

Nu mai pot sta locului.

— Hai înainte, domnule căpitan... hai, că auzi... la stânga...

Într-un anumit sens, nu-ți trebuie prea mult curaj ca să alergi înainte; de vreme ce câmpul e gol, dă, cât de cât, o impresie de manevre.

Căpitanul îmi arată cu mâna că în pădure, înapoi, se întâmplă ceva...

Cu mustăți mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii lui, căpitanul e o enigmă pentru mine...

Când azi tot vom muri — căci azi e ziua, nu mai încape nici o îndoială — ce câștig e să fii plesnit de gloanțe aci, în loc să mergi înainte?

Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet: „Înainte... înainte...” Căpitanul cu oamenii se ridică și pornim tot lanțul înainte, urlând mereu. Mergem ca la trei sute de metri, în salturi succesive.

Acum gloanțele care veneau rare miaună des... O mitralieră toacă, departe, dar lovește prea scurt. Ridică pământ și iarbă, la vreo cincizeci de metri în fața mea. În pădure strigătele românești au rămas în urmă. Inamicul lucrează tăcut și automat ca o mașină de precizie.

Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, țin față batalionului nostru. Protestez cu îndârjire, căci am certitudinea că tragem într-ai noștri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlănțuit.

Mai departe, nu mai mergem.

— Lasă, domnule, să așteptăm aici, să-i ia pe flanc prin pădure.

Înțeleg acum că gândul oricărei manevre, în afară de înaintare, pe câmpul de tragere, e moartea și înfrângerea.

Reiau mereu, urlând: „Înainte... înainte” și urletul însuși e un stimulent formidabil și un narcotic în acelaști timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o dată pe gât. Alegerea încinge și amețește.

— Zamfire... Marine... Ciorbagiu... hai.

M-am ridicat în picioare... snopul de gloanțe vine aproape, însă nu cade nici unul dintre cei care fug cu mine înainte.

Ne oprim după zece pași, dar ne ridicăm numaidecât: în fața noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm lunecând pe iarba plouată și ne înghesuim câte patru-cinci într-o groapă. Dar acum e o înverșunare groaznică împotriva noastră, căci s-a întâmplat un lucru neașteptat. Cât timp eram culcați în iarbă, nu eram văzuți. Ridicându-ne însă ne-am demascat... și acum, în haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lămuriți. Fâsâiturile sunt dese, dar pe sus. Vin și din față și din spate, de la cei rămași în vâlcelușă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanța exact, căci trage la zece pași înainte, scormonind iarba și pământul cu snopul ei de gloanțe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părându-i-se că s-a înșelat, iar își repede turbat și metalic snopul la alți douăzeci de metri. Cei îngrămădiți cu mine trag ca descreierații, fără să scoată capul din groapa de obuz. Și din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i „ploaie de gloanțe” și snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloanțele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, cât sfârșitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravașă, în frunte.

Armele celor ghemuiți înapoia mea în groapă se descarcă lângă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul și-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o dau la o parte cu mâna furios, căci îmi sparge urechile. Aș vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan când pornește motorul...

Trebuie să ieșim din groapa asta, căci e moarte stupidă. În față e o nouă cută de teren. Dar mai întâi nu știu cum să fac să se oprească focurile... M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucând toată cartea, căci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile către cei din vâlcelușă, ca să putem înainta fără să cădem loviți din urmă. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.

În sfârșit, fac semn cu mâna stângă înapoi, îngenuncheat și sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă peste mână și imediat sunt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit...

— Ce e, mă?

— Sunteți rănit... mâna stângă.

Toată mănușa-i plină de sânge... Un deget atârnă, îmbrăcat și el în mănușa lui, în jos, prins parcă numai într-o ață, dar nu simt nici o durere.

Lângă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei și mai ales pentru că ei încearcă să-mi spuie nu știu de ce în șoapte și cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urmă, înțeleg. Omul și-a sucit în loc gâtul moale, din gulerul scorțos al mantalei și are acum obrazul stâng lipit de palmă, întors înapoi, ca și când n-ar mai vrea să vadă înainte.

Din colțul buzei, i se scurge pe bărbie un firișor de sânge. Ochii sticloși parcă ar vrea totuși să evite pământul.

— Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din spate, își spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. Și pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit.

— Nu. Ieșise și el cu domnul sublocotenent și a întors capul înapoi, când a făcut dumnealui semn cu mâna, să vadă dacă opresc ăiă, atunci l-a lovit în ceafă... da tot din față...