Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Ce vrei să spui?

— Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.

— Și ce putem face?

— Douăzeci și cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.

— Dacă generalii noștri nu știu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.

Mitică Rădulescu e indignat.

— Adică voi credeți prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeți toate prostiile nemțești?... Și pleacă aproape întorcându-ne spatele.

Orișan se uită lung după el și pe urmă mă ia de braț:

— Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câți or fi, știu cum e condus războiul românesc? Își dau seama că nemții vor ajunge la București?

— Poate că da... poate că nu.

Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.

— Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la București... Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp.

— Cum o să pleci de aci?

Se apropie strâns de mine:

— Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofițer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.

Surâd cu milă.

— Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.

— Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.

— Orișan, ce crezi tu că putem face acolo?

— Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor.

Am rupt o ramură de copac și-i număr frunzele.

— Ascultă Orișan, dacă mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm... Ești în stare?

A rămas îngândurat.

— E prea complicat...

— Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt.

După-masă dorm vreo două ceasuri și când mă deștept îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că acasă sunt toți bine și: „Ștefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în fiecare seară, că el ne e singura nădejde... și vezi, fii cuminte... fă și tu cum fac alții”. Biata mamă, cum crede ea că „fac alții”? Nevastă-mea, pe hârtie lungă mov, îmi mulțumește pentru donație: „A fost o surpriză, m-a uimit... Să te gândești acolo, în război, atât de mult la mine.. Îți mulțumesc încă o dată că ai fost atât de drăguț în chestia lirelor, și-mi pare foarte rău că ultima oară ne-am despărțit puțin cam rece. După plecarea ta am fost tristă și a treia zi am plecat din Câmpulung. Singură... cu servitoarea... de-abia am găsit locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă poți, și cât poți mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele... Ieri am fost la mama... că sunt singură toată ziua... Te sărut, scrie des cum te afli. E adevărat că înaintați mereu? aici e o mare bucurie.”

Cheia de la birou, actele, am fost drăguț (?). Ce pot să fie pentru mine toate astea?... Ei au acolo pe „mâine”. Ce știu ei de ce a fost ieri în realitate în satul Săsăuș? Propozițiunea „că sunt singură toată ziua” mă face să zâmbesc, nu pentru că o recunosc tipică și atât de mașinal mincinoasă, cât pentru că îmi aduc aminte cât am suferit din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de ață al gândului întâmplător.

O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care știe că armata e în război? cum e atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aș da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din ziarele mari, de dimineață, să citesc, dedublat, cu ce literă? cu ce titluri? veștile războiului românesc.

— Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul celălalt Tudor.

— Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasă...

— Hai să vedem caii lui Corabu.

E un adevărat loc de rendez-vous ofițeresc grajdul vecin, unde căpitanul Corabu ține patru cai, prada lui de război.

— Ăsta-i din grajdurile lui Esterházy, arăta cu mândrie noul proprietar un roib pintenog, subțire și nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte.

Corabu, ca să-și poată face colecție de cai, a întins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adică numai trei a capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întâlnită și l-a plătit, față de martori aduși anume, cu bani buni și foarte cinstit socotiți la preț. Admirăm cele patru animale subțiri, și vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate.

— Și ce faceți cu ei, domnule căpitan?

E sincer uimit.

— Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă va costa solda pe un an, domnule.

— Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează gândul, crezând că glumește, un locotenent de administrație...

Dar căpitanul e destul de acru:

— Maiori ajungeți voi, hoții ăștia de la intendență... eu am să fac însă un grajd de cai de curse...

— De ce hoți, domnule căpitan, de ce ne faceți hoți?

— Uită-te la el, ni-l arată cu dispreț căpitanul, netezind mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba și atunci când ne-o trimit, o iau cu japca de prin curțile oamenilor și o trec apoi gras la socoteală.

Râdem toți, râde galben și locotenentul, dar până la noi a ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis — siguri cum sunt că scapă — câte-o adevărată zestre acasă.

Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, să ne dea țigări și vin bun, înfundat.

Pe drum discut cu Orișan și Tudor Popescu:

— Pe locotenent îl înțeleg, e sigur că se întoarce, dar Corabu?

— Da, e ciudat... încrederea asta...

Corabu îmi dă o spaimă liniștită, ca un bolnav care, spre deosebire de toți cei din jurul lui, nu știe că impresia de mulțumire și bunăstare pe care o are e semnul agoniei apropiate și face planuri unde să-și petreacă vara.

Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală de regat militar, e o mișcare de trăsuri, furgoane și automobile chiar, chesoane și tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gând de ordine.

Curțile sunt toate pline, cum sunt pline de care și trăsuri curțile hanurilor în zilele de târg, iar oamenii forfotesc în toate părțile.

Vinul și gustările, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase.

— O săptămână, două, cât mai stăm aici, Vasiliule, suntem mușteriii tăi. Îți facem vad.

Un locotenent scurt, cu mustața blondă, întreabă mirat:

— Credeți că stăm aici două săptămâni?

— !?

— Trei zile, o săptămână cel mult.

— Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie?

Ne vizităm cantonamentele și hotărâm ca seara să luăm masa împreună cu toți amicii, Tudor Popescu, Orișan, Mitică Rădulescu și cu mine.

Dar se vede că ordonanțele au vorbit despre banchetul nostru, că se mai invită și alții.

— Tu ce aduci? A nu, pui fripți avem... Și sardele avem.

— Da?... eu am ardei umpluți...

Ne prăpădim de râs o clipă... ardei umpluți?... ce idee, așa seara?...

— Dar, ardei umpluți... că a găsit mașină de gătit.

Pe jumătate suntem convinși... Orișan chiar face reflecția rezonabilă:

— Dragă, ardeii umpluți sunt o mâncare adevărată, de oameni așezați... cu pat și masă... nu pui fripți, de oameni veșnic pe drum.

Firește că suntem de acord, dar acum, amicul nostru primește cu greutate.

— De, nu știu... dacă o să ajungă... n-am decât o tavă.

Constat iar că pe front nu mai sunt acele tipuri „pitorești” de care e atât de plină literatura. Toți cei care sunt „pitorești” o vor — și sunt conștienți de asta — așa cum vor să-și facă un „cap” cei care-și lasă barbă. În tic, în formula repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un chefliu cu ticuri pitorești îl scuturi și îi vorbești grav și serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul e mai ales sinceritate, aproape de pământ și piatră. Nu e teatru, chiar când e glumă. Nu există deci tipuri pitorești decât la popote, la intendență și la etape. Acolo, când sunt uneori, și cei de pe front se lasă ispitiți. Acum suntem numai veseli.