Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Ceilalți trag acum cu o înverșunare arzătoare, de oameni cărora nu le-a reușit, din vina victimelor, o demonstrație.

Știu că dacă ar lovi chiar în muchia râpii, dacă pot spune așa, obuzul ar veni tot în noi și ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi atât de groaznic, căci ar fi între noi și el, nu știu, în prima fracțiune de secundă, o pernă de pământ, n-ar fi venirea proiectilului drept și plin, în craniu.

Trăiesc, plângând în mine, gândul că Achile cel incomparabil și viteaz era invulnerabil față de săgeți și săbii — și poate că tocmai de aceea era atât de viteaz — în afară de călcâi. Eu aș vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar craniul.

Patru tunuri trag în fața noastră, la zece pași, ca prin baraj să ne taie drumul și patru încearcă să dărâme malul (cât un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt cutremur.

După vreo jumătate de ceas, plictisiți, dezgustați, parcă s-au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfârșeală. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alții, înghesuiți într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un pat, unde ne-am târât cu toți. Doar, cu mustața una cu gura, de spumă, Marin Tuchei bocește întruna, silabisind tărăgănat, ca un blestem, de la început:

— Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu...

Niculae Zamfir își ia cu mâinile mâlul cleios de pe obraji.

Îl întreb cu un zâmbet de recent operat:

— Ai scăpat, Zamfire?

— Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne ținem de dumneavoastră, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu dumneavoastră o fi și cu noi.

Vreo doi și-au aruncat armele, ca să poată fugi mai ușor.

— Unde vă sunt armele, mă Marine?

Clatină din cap cu tristețe...

— Armele noastre...

Niculae Zamfir își privește arma cu magazia încărcată de noroi.

— Dar parcă ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite.

— Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi?

Zamfir ridică încet capul deasupra și pe urmă parcă uimit, parcă resemnat:

— Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem câteva focuri să-i mai mirăm puțin și să fugim.

Scot mănușile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, încă doi oameni se ridică și ei.

— Trageți pe neochite, repede...

La răpăitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fără grijă, se trântesc la pământ.

— Eu nu-i pricep, de ce se mișcă așa de încet?... până acum, mulți cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din oală, întreabă unul.

— Neamțul e om cu socoteală — lămurește Zamfir — de ce să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula?

Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otravă în sânge. Știam că nu se terminase, dar realitatea revenirii e nouă. Îmi strâng înspăimântat mănușile. Pe urmă superstiția mă descompune cu desăvârșire. Arunc pachetul cu scrisori... Mi se pare că ar putea să fie legătura între acele scrisori furate și insesizabilul joc al întâmplării, care aduce un obuz la o jumătate de metru la stânga sau la dreapta. Arunc și aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parcă tot vreau s-o păstrez... atât de mare mi-e groaza de frig.

Obuzele care lovesc în mlaștină ne acoperă din nou obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie și se depărtează. Fiecare explozie ne năucește bătându-ne mereu țepi de fier, cu ciocanul, în urechi, și vuiește groaznic de metalic, ca și cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt.

O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta șase-șapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi?

Un obuz a lovit în muchie... Mi se pare că, apropiați, doi dintre oameni sunt loviți de rupturi, dar n-am timp să văd, căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleștează în convulsie epileptică.

— Ascultă, Dumitre, azvârle mantaua aia, ca să poți fugi mai ușor! și mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un mormânt. E o fugă deznădăjduită, prin albia pârâului, ca a aghiotantului călare, mai ales că apa e mai puțin mocirloasă aci. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură râpoasă. Ajungem acolo trei inși, după ce am fost despărțiți unii de alții prin fântâni țâșnitoare, cât un turn, de pământ și fum.

Dăm aci peste un grup de opt-nouă oameni din plutonul meu, care așteaptă un moment prielnic să fugă.

Din urmă mai vin încă doi, dintre cei care fuseseră cu mine. Când ajung, mai mult se prăbușesc decât se culcă, pe urmă caută cu privirea iscoditor.

— Petru Gărlici?

Iar celălalt cercetează.

— Nu cred, mi se pare că a rămas acolo... A Mariei...

Și pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim abia o clipă în urmă, așa că veneau cam după noi; atunci au văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei...

— ... și fugea, așa fără cap, după dumneavoastră, domnule sublocotenent.

— A mers ca la vreo patru-cinci pași și pe urmă a îngenuncheat și a căzut.

Oamenii se închină:„... mamă... ma...” Dacă nu cumva a fost vreo halucinație a lor, sabia vâjâitoare a nimerit totuși. Și cel care povestea reia, ca să-și întărească pentru el.

— A Mariei a fost.

Acum suntem toți vreo doisprezece.

— Haideți, că aci e capcana morții.

— Ne omoară fără luptă.

Dar nu avem totuși curajul să trecem prin focul de baraj. Dacă artileria inamică ar fi bătând o zonă fixă, nevăzută de cei care conduc focul, calculată doar pe hârtie, parcă hotărârea ar fi mai ușoară.... Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar dacă nu ai decât o șansă infimă, trebuie să încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmăresc ca pe niște gângănii. Gândul nu ezită, mâna nu le tremură, ochiul alege liniștit ținta, căci sunt netulburați de artileria noastră, ca niște mecanici de cale ferată obișnuiți cu rotițele și manivelele lor.

Totuși, în loc nu mai putem sta... Un nou salt, o nouă dezlănțuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, cât timp nu se vede nimeni, ci tunul așteaptă ochit gata, până când suntem în fugă).

Ajungem totuși în sat, după ce mai întâlnim pe drum alți câțiva oameni, din pluton. Poate să fie acum cam pe la prânz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dezlănțuit al artileriei.

În sat e ca o arătare de stafii militare.

Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul lui tot.

— Omule, de când te aștept...

Sunt încremenit de nedumerire. Când e o fugă generală, el așteaptă sub traiectoria artileriei și a morții.

— Cum era să te las singur pe aici? Asta-i.... Ăia de la regiment sunt niște câini... Nu părăsești un om, așa, cu patruzeci de inși, în fața inamicului care a pornit la atac.

Nu-l iau în brațe, nu-i strâng mâna, ci surâd idiotizat.

La o fântână, mă spăl pe față. Oamenii își iau mâlul funinginos de pe față cu dosul palmelor.

— Regimentul, batalionul? Unde sunt?...

— Regimentul? Dracu știe... trebuie să fie la trei ore de marș de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi și ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă păcătoșilor... Ieșiți și ăia din pivniță.

Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspântie vagă.

— O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta?

— Ce drum, băiatule? acolo sunt nemții.

— Și-ncolo?

— Și-acolo sunt nemții. O luăm la deal în sus, într-acolo-i regimentul.