Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Intervin, întrerupându-l, ca să întăresc cele spuse de el.

— Și pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informați despre cele ce se petrec înaintea noastră, despre efectivul, oricât de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm? Dealtfel, nici nu știm sigur unde ne găsim. Regimentul nostru și cel de artilerie n-au decât un petic de hartă împreună, și e ceartă, pentru că artileriștii vor s-o păstreze pentru regularea tirului.

Un camarad e sigur că luptăm cu „divizia de la Sighișoara”.

Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofițeri răsturnați pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent și dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orișan la masă, o dată sau de două ori — cum am auzit că se face în armatele străine — câte lucruri ar fi azi poate altfel!

În ultima seară, pe când ne tălăzuim încolonați pe șosea (pentru un marș de noapte) auzim în fața noastră, în întuneric, nu știm unde, o răpăială scurtă și violentă. Coloana se oprește în loc și călăreți alarmați încep să ducă și să aducă ordine.

— Regimentul XX... unde e comanda brigăzii?

Se repetă, transmis:

— Comanda brigăzii? Comanda brigăzii?

— Aici, comanda brigăzii.

— Domnul general Y? domnul general Y?

Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care întreabă și fraza e luată și trecută ca o foaie, fără să i se mai știe locul de început.

— Aici domnul general Y... aici domnul general Y...

Gândul morții, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă și neliniște, problema dormitului în frig, în zorii zilei.

Peste o jumătate de oră reluăm marșul. După vreo cinci sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sunt răsturnate în șanțul șoselei, morți încurcați printre roți. Coloana merge încet și am timp să mă abat, în treacăt, și să întreb. O recunoaștere inamică, tare cam de un escadron, a așteptat ascunsă într-o pădurice, chiar lângă șosea, și a lăsat infanteria să treacă; iar când a auzit uruind artileria, a pus mitraliera să tragă.

Orișan reflectează pentru toți:

— Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri? Dacă era un batalion inamic întreg, ce se alegea din toată divizia? Pe mine mă minunează însă că ofițerul răspunzător din frunte, cine o fi fost, nu și-a pierdut totuși capul, a putut să-și dea seama de unde vin focurile, ce puțin numeros e inamicul... a detașat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justă apreciere a situației) și a curățat cu el, așa în întuneric, păduricea. O astfel de faptă provoacă atâta încredere, că uiți amărăciunea gândului că nu se iau suficiente măsuri de siguranță. Numai acelui ofițer hotărât i se datorește faptul că panica provocată în artilerie nu s-a transmis trupei întregi.

Mergem până aproape în zorii zilei. Sunt semne că a doua zi vom avea o bătălie serioasă. Batalionul nostru intră în avanposturi pe la trei dimineața, când ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui să trimită un post, mult înaintat în fața diviziei. Peste o râpă adâncă și mocirloasă, dincolo, pe dealul din față. (Așa ni se spune, că întunericul ascunde un deal, în față). Dar patrula se întoarce și ne spune că plutonul, trimis sub comanda unui ofițer, s-a culcat întreg, la o sută de pași de noi, fără să execute deci ordinul. Ofițerii companiei ținem consfătuiri, dar nimeni nu se supără, căci N. e singurul ofițer laș al regimentului și, lucru surprinzător, e privit cu îngăduință, de parcă ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu această considerare. În realitate, așa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulțumire sufletească de a se ști superior.

Eu singur sunt indignat, căci se hotărăște să trec pe lângă plutonul ascuns, să-l trimit la companie și apoi dincolo pe deal să constitui un post de siguranță. Și acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea, dacă nu cea mai groaznică. Durabilă halucinație de foc și de trăsnete.

Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norișorii de la răsărit iluminați din dos și tiviți cu aur. Trecem râpa, cu un sentiment de voie bună pe care ni-l dădea continua înaintare, iar când urcăm povârnișul din față, întâlnim două furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de inamic. Le cercetăm surprinși și descoperim că sunt pline de bunătăți. Îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolată și dulcețuri, descopăr scrisori pe care le iau și ziare nemțești. Oamenii iau și ei, iubitori, cu chibzuială de sățios, două putini de brânză. Ordonanța găsește, în sfârșit, mult căutata pătură.

După un sfert de oră, urcăm până la muchia dealului. Sus, ne găsim în marginea unui platou, ușor adâncit în mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. În față, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la stânga hotar e peretele negru al unei păduri, la dreapta nu-i hotar lămurit, căci sunt numai creșteri și îmbinări capricioase de muchii și râpi.

Pentru că era ziuă, desfășur oamenii pe un rând, lungiți la doi pași unul de altul, pun să se desfacă putinile cu brânză, le împart, prefac una goală în scaun și, mâncând ciocolată, citesc în lumina proaspătă a dimineții Neue Freie Presse.

„Scene de groază la Turtucaia — Douăzeci și cinci de mii de prizonieri — Bucureștii amenințați — Armata noastră trece ca un tăvălug de fier — Telegrame către Mackensen — Wer kann Rumanien retten ?” sunt titlurile textului de pe o pagină întreagă.

Totul e nou pentru mine. Acest podiș larg din fața mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor și văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul și alte capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea cealaltă, cu mii de kilometri dincolo de podiș, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucureștii „amenințați”. Dar mai puternică decât orice, lumina înrourată și binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în fața mea și nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a podișului. Trimit un bilet lui Orișan:

„Am două căruțe cu bagaje, pradă pe alese. Trimite «saci» să încărcăm. Ai două perechi de cizme de conte hanovrez, că una mi-o lași mie. Spune căpitanului că aștept ordine”.

Iar pe dosul bilețelului, după ce îi trimit un ziar, căci uitasem:

„Am și alte ziare nemțești f.f. interesante. «Wer kann Rumänein retten?» un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe urmă le dăm lor tot.”

Podișul din fața mea e ca o bucată de plai, atât de dulce e scobirea din mijloc și atât de frumos începe, în stânga, pădurea din iarbă. Să tot faci „1 Maiul” pe o asemenea pajiște.

După un timp, dincolo, pe dâmbul scund din față, apare un călăreț. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continuă să mănânce însă brânză, cu o tihnă țărănească. E, între noi și el, ca la trei-patru sute de metri. După ce se uită liniștit la noi, își îndeamnă calul și coboară vreo treizeci de pași, spre destul de înghițita noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce și urcă la pas pe dâmb, se lasă în golul de dincolo, care duce până la Viena.

Numaidecât vin doi infanteriști. Se opresc și ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se profilează pe cerul tare și gol, ca niște ciobani pe o culme. Coboară treizeci de pași, se întorc apoi, și intră și ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac întocmai aceeași mișcare, coboară aceiași treizeci de pași, se întorc și se afundă înapoi, dincolo de margine.