Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Revin acum șaisprezece inși. Se opresc toți aliniați, se desfășoară în trăgători și pornesc spre noi.

„Sfatul” eroilor mei, care mănâncă brânză, e de părere să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, și eu, deși nu-l întreb niciodată nimic, ratific hotărârile lui. Dar nu, iată și cei șaisprezece s-au oprit după treizeci de pași, și în loc să deschidă focul, stau și se uită la noi. Ne uităm unii la alții, cum se uită vecinii, în fața casei, unii la alții, peste drum.

Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi.

Chem pe Nicolae Zamfir.

— Ascultă, Zamfire, ia doi oameni și târăște-te prin pădure până spre ei într-acolo. Vezi ce mai e și asta.

E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aș putea spune că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre și cu torente de foc, dar știu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad — așa cum stăm neadăpostiți — la prima salvă. Totuși nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în încăpățânarea de a rămâne.

Caporalul s-a întors cu urechi lungi:

— Domnule sublocotenent, nu știu, dar mie mi se pare că pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane.

Între timp, cei șaisprezece oameni, după ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie și, la o comandă, neauzită de noi, se opresc, se strâng unii lângă alții aliniați, fac stânga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marș de defilare. Un superior lovește în ei, din când în când, cu un baston sau cu o cravașă. Probabil că vor să se socoată în curtea cazărmii.

Pe urmă, într-adevăr, acest „superior”, spre neîntrerupta noastră nedumerire, stând cu spatele la noi, primește defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare și mai automată cu pasul ei întins. La sfârșit, se opresc în picioare, pe dâmbul care mărginește podișul, aliniați, cu fața la noi. Pare-se că, tot la comandă apoi, în stânga și în dreapta rândului, din golul nesfârșit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilități) apar sus și se aliniază, unul câte unul, alți soldați.

Pe un petic de hârtie, trimis căpitanului, cer să intervină artileria:

„Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în baterie a inamicului.”

Aștept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de amintirea tirului atât de precis al artileriei noastre. Pe coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul văii compănii și batalioane cenușii. Îmi zic că se fac regrupări, probabil, în vederea atacului.

— Domnule sublocotenent, ce soldați sunt ăia, care coboară pe vâlcelușă, înspre sat?

— Ai noștri, cine să fie?

— Așa e, că bine ziceți, da de ce s-o fi ducând așa înapoi?

— Manevre, Zamfir... manevrează.

Cei din față, din marginea cealaltă a pajiștei, nu mai coboară, stau nemișcați în picioare, împlântați în muchie, ca niște uriași soldați de plumb, prinși pe aceeași lamă de cositor.

— O sută cincizeci și doi.

— O sută cincizeci și șase, o sută cincizeci și opt, o sută șaizeci.

Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat și sunt nevoiți s-o ia de la capăt.

Orișan a venit el însuși, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumește. A și intrat sub coviltire, să încarce bagaje. Mă gândesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din fața mea sporesc necontenit și mi-e cu neputință să înțeleg ce vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea, dedusă din regulamentul serviciului în companie, care spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decât dacă sunt atacate. Îmi dau seama și care ar fi pericolul: aș începe înainte de oră lupta, înainte ca mișcările de manevră să fie sfârșite, aș angaja astfel trupele noastre, pe jumătate la locul lor numai.

— Câți sunt, mă Dumitre?

— Două sute șaizeci, domnule sublocotenent.

Ilie Orzaru îl îndreaptă amărât și păgubos:

— De unde? Două sute cincizeci și șase... acum, uite, sunt două sute cincizeci și opt, și acum abia două sute șaizeci.

Se corectează unii pe alții cei care numără.

O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturând în fața ei, în câteva secunde, două sute șaizeci de morți.

Suntem grupați, ca două echipe de fotbal, la distanță față-n față, dar parcă am și mai bine impresia că nu suntem decât, câteva minute înainte de descărcarea revolverelor, cele două grupuri ale unui duel, față-n față. Cu deosebirea că martori, medici, „spectatori”, toți sunt aici combatanți, că distanța e de patru sute de metri poate și, mai ales, cu deosebirea că, după primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprită, ci abia va începe, până la exterminare, cu intervenția artileriei și a tuturor surprizelor posibile — și mai ales cu sentimentul că și cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte, poate mâine, poimâine, săptămâna viitoare, cine știe când. Cel puțin războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei.

Dar artileria noastră nici nu se gândește să tragă. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de hârtie:

„Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului și după aceea te vei retrage și d-ta”.

Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Și ce noimă are această protejare, când nici nu suntem atacați?

Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întâi vreau să știu ce am în față.

— Câți sunt, mă?

— Vreo trei sute și ceva, dar s-au oprit acum.

Soldații de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată, a pajiștei, proiectați pe cerul gol din spatele lor, așteaptă țepeni, ce?

Târăsc cu privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos înspre râpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul, într-adevăr, se și încolonase pe drumul alb. În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot de iad, și am văzut cele două căruțe crescute într-un munte de fum. Orișan trebuie să fi fost făcut praf, cu oamenii lui cu tot.

Acum salva de obuze, urlând aprig peste capetele noastre, se prăbușește în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicând, ca niște brazi, pământ negru. Oamenii fug în toate părțile, ca o adunare în care a lovit trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pârâul mocirlos are un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se năpustesc mulți acolo. A doua salvă de trăsnete, spintecând năprasnic pe sus aerul, cade tot în drum și face alte patru morminte circulare. Nu mai zăresc decât câțiva întârziați și pe aghiotantul regimentului, care fuge călare, în galop înnebunit. Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încăpățânat să-l vâneze și (poate crezându-l ofițer superior) trage toate salvele după el. Are totuși noroc să ajungă la timp, după un dâmb, unde îi pierd urma. Șoseaua crapă în explozii cumplite.

Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldații se culcă toți pe unde găsesc, când vin obuzele. După ce trombele de pământ negru și fum se risipesc îi vezi cenușii, lungiți ici și colo, fără să știi care sunt morți și care sunt numai culcați ca să se ferească de spărturi.

Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al râpii, învârtind brațul deasupra capului, semnalul de retragere. Întârziasem puțin, căci soldații de plumb au deschis focul și numaidecât, în urmă, au pornit spre noi... Focurile noastre îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia râpii și tragem mereu, senin, fără să știm ce ne așteaptă. E un schimb viu de răpăieli și fâsâituri, când dau și eu, agitând mâna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă conformă planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se prăbușesc acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, coborâm speriați, împrăștiați, fără să știm câți mai suntem, mai ales acoperiți de pământ și fum cum arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca și când ar fi căzut tâmpla cerului și jumătate din priveliști s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă.