Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Am senzația că ne-a cuprins o apă.

Urcăm, deci, pe povârnișul dimpotrivă, tot pe o vâlcelușă râpoasă, măruntă și cu lăstari.

Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe iarăși. Acum situația e însă alta.

Vâlcelușa face ocoluri. Când suie în pieptul dealului, nemții văd până în fundul ei și acolo nimic nu ne poate adăposti... Dar când o ia la stânga sau la dreapta, malul e paralel cu ei și ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decât vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supraveghează cu grijă. Într-un ceas facem și acești doi kilometri jucând, când e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al morții. De două ori întâlnim despărțiți de văi și nu știm încotro s-o luăm. Găsim spânzurat în câte un bețigaș, însă, câte un bilețel: „La dreapta, Orișan”. (L-am întrebat mai târziu, cu o inexplicabilă neînțelegere de ce a și semnat bilețelele și mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeți că e vreo cursă a nemților.) Deasupra e un mare platou cu șoseaua și alte sate. Adică, exact, e țara obișnuită, că Săsăușul era căzut în albia râpoasă.

Acolo dăm peste Orișan... Constituise din oamenii rămași în urmă o ariergardă și ne aștepta.

Vine lângă mine cu figura lui, lungă și rasă, înflorită.

— Ai scăpat, măi?

— Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruțe...

— Mai scapă omul... m-am ales și cu cizmele. Zâmbește palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemțească?

— A fost.

Mă trântesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază. E cald, soarele și lumina albicioasă. Oamenii se adună grămadă... Fac socoteala... Lipsesc numai șaisprezece, cu cei eventual rătăciți, cu tot. Acest „numai” se referă la sentimentele de groază prin care am trecut și la risipa de obuze a nemților.

— Dumitre, e ceva de mâncare?

— Avem, dom sublocotenent... ouă și ciucalată de la căruțele alea.

Și le caută tihnit în sacul de pânză.

— N-ai aruncat mantaua?...

— Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? că acum încep ploile... Așa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat și practic.

Cad sleit și nemângâiat. Interminabilul bombardament a sfărâmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar și numai când e nevoie neapărat să răspund... Mă simt palid și când îmi trec mâna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca de mort.

Mă întreb întâi, lungit în șanțul șoselei, dacă nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă chinuie mai stăruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn?

Dacă nemții înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e neîndoios că n-aș fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lângă mine decât șapte oameni. E o problemă, care și în cealaltă viață (care nu e decât paralelă cu cea de acum) m-a obsedat mereu, încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalți de vârsta mea? În aceleași împrejurări, alții cum s-ar fi comportat?

Tudor Popescu fumează un chiștoc gălbui, ținându-l iscusit între arătător și degetul cel gros, cu ochi absenți, căci e gânditor și el, aci în șanțul cu smocuri de iarbă al șoselei. El de ce a rămas să mă aștepte? Știu că din cauza câtorva mici isprăvi, camarazii mei au oarecare admirație pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prietenești, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred că îmi iubesc atât soldații, n-am stat să adun răniții căzuți pe coastă? E adevărat că am fost poate cel din urmă, chiar din plutonul meu, dar eu nu știam asta și nici acum n-o știu precis. În sat nu trăgea artileria, și Popescu nu trecea prin încercările prin care treceam eu, e adevărat, dar poate că ar fi trebuit totuși să stau să adun din răniți... Și unde să-i duc?... cum să-i transport?... când trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri.

Și încă altă obsesie, cu rădăcini și mai adânci.

Sunt dintr-un neam inferior? Ce aș fi făcut dacă aș fi fost la Verdun, sau dacă aș fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?

Ei nu sunt din carne și nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta?

Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? și atunci trebuie să trag consecințele firești pentru toată activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste.

Nu credeam în nimic... nici măcar în Dumnezeu... și această zi, arătându-mi limitele voinței și ale personalității în comparație cu alții, mă dovedea într-o inferioritate de epavă. A fost destul să apară nemții... focul a două baterii. Și totuși acum soarele era sus, prietenii mă așteptau... o companie întreagă strânsă prin grija lui Orișan, toată a noastră, pe răspunderea noastră, creată de el din nimic, ca o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real orgoliu și aproape că doream să rămânem în urmă. Încolonăm frumos acești o sută și ceva de oameni, făcuți dar țării, lăsăm o ariergardă mică în urmă și pornim.

Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt pod care arde, înțelegem despre ce e vorba în realitate. Orișan zâmbește trist, cu înțeles amar, când ocolim prin vad:

— Nu mai am speranțe de întoarcere.

După aproape treizeci de kilometri de marș istovitor, care mă idiotizează, cu urechile și capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne dăruiește cu indiferență de mecanism o seacă surpriză. Vom rămâne în avanposturi. Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de voință, încât cu greu mă stăpânesc să nu urlu furios.

Căpitanul, îngăduitor și feminin, mă potolește cu prietenie, uimit (ca un țăran care a vrut să rătăcească prin oraș un câine și îl găsește, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros când mă vede întors din valea unde mă lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, bătută de artilerie, se împrăștiase, se rătăcise și încă nu se știa nimic de ea.

— Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul maior să explice comandantului că e trupa obosită.

Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei și mergem să cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată poate, peste o divizie cel puțin, în cea mai mare învălmășeală cu putință.

După ce, cu chiu cu vai, găsim câteva grajduri și două odăi pentru odihnă, suntem toată ziua chemați la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întâile scrisori venite din țară. Pe un plic e scrisul mare, puțin aplecat, al nevestei mele. O pun ca și pe cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întâlnim, după atâta vreme, întâia oară, serviciile regimentului și toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat soldele și e musai să le luăm, semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă... sau s-a stricat... destul că e goală cu totul. Nu mai avem decât ce e pe noi.

Venim pe drum spre cantonament; Orișan îmi șoptește cu gând îngenuncheat:

— Wer kann Rumanien retten?