Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Pe înserate a început să burnițeze. În odaia mea, patul cu cearșafuri albe e făcut (n-am dormit în trei zile decât trei-patru ore pe apucate) și masa e întinsă cum se cuvine pentru șase „persoane”, nu inși. E un soi de veselie, chiar când masa e încărcată și paharul plin, cam la fel cu veselia uscată a figuranților de teatru, care sunt veseli, strigă și beau din cupe goale.

Dar când aduce castronul cu aburi de supă delicioasă — unde l-o fi găsit? — ordonanța e oarecum grijulie:

— Domn sublocotenent ... nu-mi miroase a bine.

— Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică.

— Nu, XY a primit ordin de echipare...

Lingurile au căzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături în supă.

— Ia vezi, mă... Nicule... Paraschive, ăia de-acolo, ia duceți-vă să vedeți ce e...

Nu mai mănâncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din dezgust și istovire. Suntem brigadă cu XY.

Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie.

— Numai XY... la noi nu e nimic.

Dar atât nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de mâncare. Nici nu vorbim măcar... Tudor Popescu s-a dus să se trântească pe unul din paturi, în așteptare.

Țignale prelungite și, în stradă, comenzi scurte, corectate. XY se formează pentru plecare în seară.

— Să vedeți, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am eu o presimțire a mea... că pe noi ne lasă în pace. Uite, eu mănânc fără grijă...

Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă.

La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm apoi pe o ploaie rece și pătrunzătoare de toamnă.

— Vedeți, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc...

— Bravo, Dumitre, ești o ordonanță clasică...

— Da, dom sublocotenent...

— Ce da, mă?

— Sunt așa... cum spuneți dumneavoastră.

— Ești un prost.

Sunt îmbrăcat tot în costumul ofițeresc subțire (căci abia mai târziu ofițerii se vor îmbrăca cu aceleași haine, vag ajustate, ca și trupa) cu care am plecat în ajunul Sfântă Măriei.

Toți îmi admiră cu invidie mantaua... Orișan are perechea de cizme de husar lungi, roșii, dar se codește să le puie, căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, prea vizibile.

Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un dric. Nu se vede nimic și, după ce ieșim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaștină. Credem că nu intrăm chiar azi sau mâine în luptă; ba încă ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric beznă, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecăm, ne ținem unii de alții și ajungem cu toți în șanțul din marginea drumului.

— Atenție... pod sfărâmat... se transmite, venind din om în om, înștiințarea. Dar cum întunericul e prea de nepătruns, cădem toți, rând pe rând, în mocirlă. Ne scoatem, târându-ne, unii pe alții. Mai fiecare pas e făcut din trei pași: unul alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stânga și în sfârșit cel bun înainte.

Mi-e imposibil să știu în ce direcție mergem.

— Atenție... atenție... cheson împotmolit.

Ocolim așa ca să ne conformăm indicației, deși ne întrebăm dacă nu cumva acum greșim. Trecem probabil pe lângă un tun, dar nu știm unde e...

Sunt sleit... mi se îndoaie genunchii uzi...

Ghetele de șevro mi-au devenit ca niște bandaje de noroi rece în jurul picioarelor...

Mi le smulg cu greutate, ca și când pământul mi le-ar suge.

Plouă mereu și întunericul e atât de mare de parcă suntem rătăciți într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de lumină măcar. Între o pâlpâire de țigară și soarele tot, e mai mică deosebire, fără îndoială, decât între o lucire de zid alb și întunericul absolut.

Când uneori drumul ocolește, întunericul devine și el mai lichid și ne spală obrajii.

Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: stinge... stinge lumina. Și e fără noimă, căci o lumină nu poate indica o poziție, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bâjbâim mai departe prin întuneric.

— Zamfir... Niculae Zamfir... Nu răspunde nimeni. Zamfir!... Pun mâna pe cel din stânga mea: Tu ești Zamfir?

— Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne — și aci îmi trântește o porcărie soldățească.

— Mă, cine ești tu, mă... n-auzi? și îl iau de gât...

Cineva îmi recunoaște vocea:

— Mă, e don sublocotenent de la a noua.

— Don... don... sublocotenent... eu sunt dintr-a șaptea.

— A șaptea? apuc de raniță pe cel dinaintea mea... Cine ești? Din ce companie ești?

— Vasile Tonitu dintr-a șaptea.

— Mă, aici sunteți dintr-a șaptea?

— Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci o dată.

— Dar a noua unde e, mă?... Ei, a noua...

— Aici, don sublocotenent, răspunde unul și parcă îi e vocea fosforescentă, atât de mult o simt.

— Unde sunteți, de aici: înainte... înapoi?

— Păi nu știm unde sunteți dumneavoastră...

— Mă, care are o izmană... o cămașă albă... Puneți-le pe spate, ca să ne mai lămurim puțin.

În sfârșit, ne regăsirăm... Compania era în urmă.

Să tot fie miezul nopții...mergem parcă de o veșnicie. De repaos nici vorbă nu poate fi... Adică nimeni nu se poate așeza... căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfârșit. Suntem parcă la sute de metri, îngropați în păcură.

Frigul nu-l simt încă decât la picioare... când stăm în loc... dar mă gândesc ca la un vis nebun, că aș putea să fiu într-altă parte... că la ora asta există oameni care dorm în pat... sau într-un bordei uscat... că există oameni care se odihnesc într-un grajd, fie și pe băligar cald.

— Loc... loc... loc!

Artileria...! Vine din urmă artileria.

Știu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă lovesc de cei din dreapta și stânga mea... mă lovesc de boturi de cai și roate de tun. Oare artileria merge tot așa de încet ca noi? Oare caii văd mai bine?

După un timp, tunurile se împotmolesc și se descoperă că infanteriștii se așezaseră pe lanțurile care leagă ante-trenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier și de roți iar; și, trimise parcă nu se știe de unde pe deasupra, strigăte îngrijorate de „tăcere!”.

De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile și trei nopți n-am dormit decât aseară, în șanțul șoselei două ore și azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aș vrea să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor.

Măcar dacă aș fi aghiotant de batalion, să merg călare.

Mi se pare atât de puțin ceea ce cer. Sute de artileriști călare, ofițerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul călare, firește și ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigadă, la divizie, la toate aprovizionările și la toate birourile, la toate misiunile și la toate depozitele, atâți alți ofițeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aș vrea decât un cal, pe care să merg alături de camarazii mei, mai robuști, pare-mi-se.

Mergem toată noaptea și acum am pierdut absolut măsura timpului, totul capătă pentru mine o senzație de veșnicie, de existență inumană.

De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un timp.

Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem fața) și voinic mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi dă vestea că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde știe asta.