Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Trecem deci în goană prin târg. Sașii și săsoaicele cred că ne retragem și au apărut (de unde atât de mulți?) la porți și la ferestre, amenințându-ne. E și săsoaica mea, cu bucile rumene și sânii mari, care ne huiduiește cu ură. Un soldat dă, din fugă, un picior în burta unui moșneag, care, repezindu-se la noi, ca un câine la trăsură, amenința și înjura.

Sus pe deal am impresia că sunt despărțit de toată lumea.

Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărât, aleargă pe dinaintea rândului de oameni așezați cu baioneta la armă, cu fața la pădurea din dreapta și așteaptă în marginea tarlalei de porumb pipernicit.

E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă, cald și bogat în reflexe tari, și totuși atât de întins aștept, încât aproape am halucinații. Mi se pare că inamicul a și apărut, la zece pași după trunchiurile rare și groase de copaci, care s-au însuflețit și-au devenit dușmane. Dar nu vine nimeni. După un timp, încep să fiu neliniștit, căci nu mai putem aștepta cu atâta încordare, cum nu poți sta prea mult cu brațul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. Iau doi oameni și mă duc, pe brânci mai mult, departe, înaintea companiei, spre stânga, paralel cu pădurea, ca să am din nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la vreo sută de metri în stânga cetatea, care e un binecuvântat paratrăsnet pentru noi, căci, semeață, atrage, deși neocupată, tot bombardamentul asupra ei. Cam la două sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcată lângă el, scrutează rotunjimile de deal, cercetează valea și pădurea de dincolo, privind intens de parcă ar avea binoclu.

— Niculae Zamfir, ce e cu tine?

Am venit în observație, domnule sublocotenent... Vreau să văd ce-i la ei...

Așadar, și la soldați, nu numai la mine și la Orișan, această neputință de a îndura necunoscutul, nevoia mortală de a ști ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai curând un derivat al fricii.

Socot că, într-un anumit sens, de frică țineam să fim atât de înainte, căci, din cauza imaginației prea libere, teama de necunoscut era de neîndurat. Dar negreșit, asta numai la cei hotărâți să nu dea, în nici un caz, înapoi.

Lupta a început la stânga, violent, cu aceleași plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi compania Corabu, vor să intre în Cohalm. Dar „brigada” s-a oprit chiar în margine, unde s-a întâlnit cu Orișan, care a rămas de capul lui acolo și acum au deschis împreună un foc aprig, care zădărnicește orice încercare de a intra în oraș.

Între timp o baterie a noastră trage și ea, spre bucuria soldaților, și am din nou, și pentru ultima oară, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei românești, sau mai curând al întâmplării. Ca și la Olt, ca și la Bran, chiar primul obuz face să se împrăștie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l bănuiam, pe ai cărui soldați, ca pe niște gândaci cenușii, îi vezi numai când, speriați, aleargă în toate părțile.

Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind să intre în oraș, inamicul s-a retras. Se hotărăște, de teama unei reveniri în timpul nopții, revenire pe care mulți o cred foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în pădure, până aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul să fie format de plutonul meu.

Obiectez cu voce palidă că îmi sunt oamenii obosiți și încă alte vreo două motive, care nu sunt luate în seamă.

— Lasă că azi „făceai figuri cu obuzul”, îmi spune, cu o ironie rece, căpitanul meu micuț și simt că expresia mă încondeiază puțin ridicul, în surâsurile tuturor.

Mai târziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă lămurește de ce am fost indicat eu. Căpitanul a spus-o anume:

— Trebuie un post sigur, să nu fim surprinși la noapte... la doi kilometri înainte, dacă se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai...

Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule de-ale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine.

Trec o râpă adâncă, unde știu că se vor opri la noapte toate patrulele menite să mă caute și, după vreun ceas de bâjbâit în tăcere, printre copaci și tufișuri, mă opresc într-o poiană. Luna n-a răsărit încă și socot în noaptea asta totul dușmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, pădurea toată, nesfârșirea până la capătul lumii. Îmi simt inima ca un mic cheag.

Parcă aș fi coborât cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o mină blestemată și cu forma abia ghicită în noapte.

Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la armă, alăturați și atenți ca niște vânători în așteptare. Suntem toți numai urechi, căci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre șosea, ca să supravegheze și acolo necunoscutul negru.

M-am trântit pe iarbă și încep să tremur. Îmi aduc aminte că sunt, tot ca la 14 august, în bluză ușoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pânză de casă și ghete subțiri de șevro. Multă vreme senzația de teamă și cea de frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului și vreau să fac doi-trei pași în cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai poate asculta. Mă opresc din nou și mă trântesc pe iarbă. Bluza croită strâns pe talie îmi ține încă puțin de cald, moletierele, de asemeni. Dar în mușchii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parcă gheare de gheață. Îmi trântesc pumni, care o clipă, ca la rănile umflate, îmi dau o asemuire de ușurare, dar pe urmă simt iar colți reci înfipți în coapsă. Mai târziu încep să mă doară și brațele. Lungit pe spate, îmi mișc membrele încet ca un gândac în agonie. Parcă e o clipă de amorțeală, dar după aceea, gheara de gheață se înfige din nou, ascuțit, în mușchii care tremură, așa, singuri. Nu mă mai pot gândi la nimic. Las totul în grija oamenilor și, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de mușchii dureroși. Pe urmă, nu mai pot, mă scol și încep să umblu puțin zănatic.

— Mă băieți, aveți vreo manta cu voi?

Îmi dau, după o înceată consultare, răspunsul că toate sunt de azi-dimineață în cantonament. Ei, în schimb, au vestoane și pantaloni de stofă groasă.

E noapte târziu, dar cât va mai fi până mâine dimineață? O veșnicie. Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele au ceva zgrunțuros și zdruncinat în ele.

De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trântesc iar jos. Acum încep să simt și un soi de gol sub stomac. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. Înțepenesc.

E peste puterile mele atâta suferință. Era atât de cald azi! Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ținut socoteală de zile, când pentru noi, care trăim după calendarul veșniciei, n-aveau nici o importanță. Găsesc totuși că e cu putință să fie militărește 12/25 septembrie.

Pentru o zonă de platouri și munte, aci în Ardeal, nopțile astea înghețate trebuie să fie obișnuite. Mă întorc de prisos, când pe o parte, când pe alta, și încleștez dinții. Nici mănușile nu-mi mai țin nimic. O durere nouă se adaugă, un fel de umilință, pe care numai eu o știu în noaptea asta: îmi curg lacrimile șiroaie, fără să le pot stăpâni, parcă sporind, la fiecare sforțare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii.