Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Fără să-și dea seama de unde vin focurile, căci ar fi încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în loc și s-a așternut pământului în fugă. Ploaia de gloanțe ridică praful șoselei, cum ridică ploile de vară bășici pe râu. A dispărut după colț.

N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Și mă gândesc la glonțul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât?

Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri.

Știam că are să fie așa.

Culc oamenii în porumb... și nu mai știu ce să fac. Raționez înfrigurat și disperat de serios.

Știu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe când batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front cu un pluton, când nu știi precis ce ai în față...

Dar cineva a strigat la dreapta: „Să-i luăm pe flanc”, și toată lumea urlă: „Să-i luăm pe flanc, domnule sublocotenent”. S-au aprins toți.

Până să mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreaptă au luat-o la goană doborând cocenii, răscolind pământul cu bocancii, ca să înconjure satul.

Din față focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husarii au căpătat curaj și au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, încerc să opresc lanțul de trăgători, dar nu am lângă mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu știe pe unde or fi, prin porumb.

Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat, spre noi. Un vâjâit pătrunzător și o bubuitură groaznică, în timp ce ne învăluie fum și praf.

Artileria lor a intrat în acțiune.

Dar loviturile vin rare și alături...

Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine unde nu te aștepți. Aici... dincolo... Poate, lămurind lumile, chiar în locul în care te afli.

În picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început tragem toți, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii țâșnesc îngroziți, de după garduri, cu mișcări întinse de iepuri negri, căci sunt luați din spate. Cei de aici îi urmărim cu focuri.

Țipete, urlete. Năvălim spre sat. Alunecând mai mult pe povârniș, cu ghetele încărcate de țărână, mă trezesc în mijlocul șoselei, în marginea rândului de case.

Un grup de țigănuși îmi arată cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stânga. Așadar, nu vom prinde nici unul.

Dar „am cucerit” satul. Coborâm acum pe ulița principală, largă cât două bulevarde din București, cu plantații îngrădite prin mijloc. Copii ne întâmpină din toate părțile și pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de după perdele colorate. Doar româncele noastre rumene și pline au ieșit cu poalele pline de mere și pere, cu oala de lapte în prag. Nu mai am pe lângă mine, în scurtă vreme, decât pe sergentul Voicu și vreo doi-trei soldați. Ceilalți s-au risipit, ademeniți de merele rumene, de ulcelele cu lapte și de obrajii tot așa de rumeni și de albi, care îi chemau râzători. Ce percheziție să mai fac? Dar un grup întreg de sași vin convoi spre mine. Plâng toți.

— Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, firește.

Vorbesc toți deodată. Unul slab și înalt, cu mustăți prea groase, altul mărunt, cu o jumătate mustață. O săsoaică osoasă și prelungă, copii mici și mari.

— Ne-a nenorocit, ne omorâm. Dumnezeule! plâng și se vaietă, unii în românește, alții în nemțește.

Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la ei:

— Ce-i cu dumneavoastră?

Atunci sasul cel înalt și slab îmi povestește scâncit, nenorocit:

— Ne-a luat fata... fata noastră! Mă încrunt. Iar corul lor, întreg: Ne-a luat fata... fata noastră!

Săsoaica îmi întinde și o fotografie mare pe carton cenușiu de lux:

— Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu!

Într-adevăr, e tare frumoasă.

— Cum, cine v-a luat-o?

— Soldatul... soldatul.

Tresar, cu totul nedumerit:

— Un soldat de-al meu?

Și iar toți în cor:

— Nu, soldatul care păzește satul... Soldatul călare.

Nu mai pricep nimic.

— Cum? Cine păzește satul, ce soldat?

Un român de ai noștri îmi explică în chip firesc:

— Domnule ofițer, soldatul care păzește satul, soldatul dumneavoastră, pe care l-ați lăsat aici, care păzește satul... a zis că e șpioană.

Cad din cer.

— E vreun soldat care păzește satul?

— Păi cum? E un soldat care rămâne în sat zi și noapte. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb și aleargă toată ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aici, credeți că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri.

Asta-i curată poveste.

— Unde-i soldatul acela?

Sașii plâng toți în cor:

— Nu știm, nu știm.

— Când a plecat?

— Azi dimineață, a luat-o prin pădure la dreapta, cu fata.

Am priceput cum stau lucrurile și sunt hotărât să-l prind și să termin. Mi-e milă de bieții sași.

Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor.

— Ce ne facem noi? și plâng, femeile se trag de păr. Ce ne facem, domnule ofițer?

Îi liniștesc cum pot. După mine se țin alai acum, prin satul larg și frumos, sași și români. Pe strada scăldată lung de ultimele raze piezișe ale soarelui, care arde parcă la capătul ei, vine cineva în goană, în capul gol.

Nici nu s-a apropiat bine.

— Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă!

A ajuns la mine gâfâind, după el vin femei, copii speriați.

— Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe șosea și pe culmea dealului.

Simt că-mi vâjâie urechile. Unde-mi sunt oamenii?

O bătrână mă ia de mână și bâjbâie, mormăie cocoșată:

— Ai să-ți arăt eu pe unde vin, să-ți arăt eu pe unguri.

Vrea să mă ducă spre inamic, și eu neliniștit i-aș da brânci să mă lase în pace, dar mi-e rușine. Nu am nici măcar liniștea să iau o hotărâre, o hotărâre care nu poate să întârzie nici câteva clipe măcar. Moare în mine încă o iluzie: aceea că aș fi putut fi un bun comandant.

Răpăială de focuri. O iau și eu, în sfârșit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gâfâind strada sucită pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fântâni, alerg cu sergentul Voicu după mine. Răpăiala de focuri e din ce în ce mai strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele.

Mi se pare că nu se mai sfârșește ulița.

În timp de luptă, noaptea și orașele — simt din nou — sunt cele mai neplăcute lucruri în război.

Printre ultimele două case, priveliștea se deschide larg, peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de tarlaua de porumb. Și o uluitoare surpriză. Plutonul meu e în lanț de trăgători, acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, și trage furios. Din când în când, câte unul scoate câte un măr din buzunar și mușcă lacom. Coloanele inamice s-au risipit și ele în trăgători la marginea porumbului. Își fac șanțuri. Au de gând să se statornicească acolo, se vede. De aceea ne-a și luat în primire, iar fără ispravă, artileria lor rară, greoaie.

Opresc focurile, trimit o patrulă înainte și ne punem toți pe fumat, cu fața la cer. Acum e liniște și fac politică tihnit, cu un român strașnic, de vreo cincizeci-șaizeci de ani, cu mustața puternică și încă neagră, care și-a târât pieptul și umerii lați până la mine, ca să afle rosturile din țară. Peste dealurile îndepărtate și împădurite, pline de taină, peste dealurile „dușmane”, coboară soarele, turnând o trombă de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de pășune al culmilor. Subțiat și treptat se întunecă. Rând pe rând, oamenii mei se coboară la fântâna din sat, la locul de adunare. Când suntem toți, netulburați de nimeni, pornim la drum înapoi acasă. În capul satului întâlnesc o fată, de-a dreptul elegantă, într-o rochie vișinie de vară. Alături de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului și simt o adevărată bucurie. Salut și mă apropii încruntat de soldat.