Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Trebuie ca, până nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, să se adune acolo pe compănii și pe urmă să pornească atacul... Dacă se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, și numai în urmă să deschidă focul.

Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, știm că pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, știm și asta, cu pierderi.

Cei care au plecat în față ni se par plecați în noapte, pe lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viață... și semnul de viață e o întâie răpăială pripită de focuri, care sfâșie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocând bandă după bandă ca un nai, lătrând viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă.

Nu știm ce e înainte, cu toate că e lună și eu caut mereu să-mi închipui ce văd în fața lor ochii celor de acolo. Mă simt prea subțire, dar parcă mănușile pe care le-am pus de la început țin de cald. Sabia am dat-o la căruța de bagaje, iar armă nu port, ca să pot fi mai ușor și pentru că simt că, de aproape, nu voi putea ucide niciodată.

Stăm îngrămădiți în dosul terasamentului și așteptăm mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tărâm, la poarta căruia suntem.

Pe urmă încep să-i vină generalului vești, ca niște sentințe, din toate părțile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din același, respins. Patrulele de legătură aduc și ele veștile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins.

Numai în față, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o știre. Din când în când, doar câte o impresie de oboseală, de scădere de înverșunare, dar pe urmă răpăielile revin cu și mai mare furie. Nu ajung vaiete omenești, dar trebuie să fie.

Se încenușează din ce în ce noaptea și se alburesc luminișurile.

Lămurim în fața noastră culmea amfiteatrului înalt — cu copaci, pășuni, case — care păzește vadul și care se creează acum din nou, din neantul nopții și al necunoscutului. Când zorii devin încă și mai albicioși, vedem pe culme siluete de soldați inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Două mici tunuri, „pușcoace” de cincizeci și trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin Corabu și Orișan, care după aceea și ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu știu care dintre noi, sparge pâlcul mitralierei, care amuțește, lăsând doar pe celelalte să continue. Sunt pur și simplu uluit de această precizie. Lanțurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire și cu răsuflet oprit că ai noștri au trecut (și sunt în pericol să fie dați înapoi).

„Batalionul trei, înainte!” trece comanda din gură în gură, și la lumina dimineții pornim într-o goană de cross-country. Sar prin băltoace, peste șanțuri de scurgere, alunec într-o fâneață, iar mă ridic și trec mai departe. Priveliștea apărută din evaporarea nopții e nouă ca la facerea lumii. O moară... lângă ea câteva căpițe de fân și pe urmă apa tulbure, cu șivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, ranițe și ici-colo cadavre și răniți. Pe o căpiță, cu căciula fumurie și țuguiată, un ofițer ne întâmpină râzând și ne face semn de salutare cu mâna. Aflăm, din fugă, că are mațele scoase afară.

Și neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, în luncă, același spectacol. Mantale omenești... ranițe... câțiva răniți, câteva cadavre... Mai la stânga, lângă două sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite și mâinile întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră cu șireturi roșii, cu gulerul ridicat și chipiul roșu în cap, un mort.

Colonelul...

În fugă mă abat trei pași, cu arma în mână, cu baioneta pusă, și întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un genunchi, alături:

— Domnu colonel?...

Mi se umflă pieptul de emoție, dar alerg mai departe, alături de oamenii mei. Inamicul se răzgândește și o ia la fugă înapoi.

Bilanțul nopții... Trupele noastre au făcut opt sute de prizonieri și au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întâia companie, fără să fie simțiți. Compania a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste și a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un moment de groază și urlete. Colonelul a fost omorât în zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lăptoasă a dimineții.

Când, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanța îmi aduce, uimit o veste neașteptată.

— Dom sublocotenent...

— Eh?

— ... știți, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte?

— Ei, spune, mă...

— Am întâlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei și o pereche de bocanci... A trecut Oltul în fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul.

Aveam s-o întâlnesc și eu peste vreo două săptămâni, alergând bucuroasă spre mine și certându-mă prietenos:

— Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuști... și eu am trecut Oltul cu soldații noștri.

Rănit, în București, aveam să-i văd, în vitrină la „Julieta”, fotografia alături de regina și doamnele de onoare de la palat. Aveam să aflu ca are „Virtutea militară” de aur și să citesc în gazete întâmplarea ei, fără complicația cu arestarea sub bănuială de spionaj. La Iași aveam s-o văd din nou, căutându-mă bucuroasă în grădina Copoului și arătându-mi că a fost înzestrată și luată la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e și în cărțile de citire.

Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească împăcați, și că putem mânca întâia oară cu „masa pusă”, și că putem dormi, întâia oară de la intrarea în război, într-un așternut. Schimbăm impresii.

— Orișan, n-a fost nici de data asta război... Ce crezi?

— Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde.

Și totuși, moartea colonelului dă o impresie de târât și înlăcrimat mulțumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei scăpați, în viață.

Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orășel cu străzi rural de largi, cu case săsești, cu porți înalte, închise și cu ferestre ca de cetate. O piață întinsă în mijloc — poate pentru bâlci, duminica. E așezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă ușor coaste line, de un verde dulce, bălțat ici și colo de pete negre — petice risipite de pădure.

În fiecare zi aveam încăierări de avanposturi.

— Bitte, ein Milch-Kaffee .

— Es wird glei' kom' , răspunde vecina mea, săsoaică tânără și frumoasă ca o vacă elvețiană.

— Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul vecin, sergent în trupa care ocupă satul.

— Gott sei Dank, dar könnten Sie machen!

N-am început să moi felia lată de pâine în cafea, că începe o răpăială de focuri și soldatul năvălește pe ușă: