Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Adorm cu gândul la obrazul atât de limpede măsliniu, și la teama de a nu mă trezi laolaltă cu toți, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, în tabără. Îmi spun că aș vrea să trăiesc, ca să pot să viu în timp de pace aci la Vulcan, să mai întâlnesc din nou pe fata asta cu trup de șerpoaică. Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleți, m-a făcut să deznădăjduiesc că mai apuc teafăr zorile. Am pus, când hainele mi-erau înscorțoșate de apă, de prisos o foaie de cort în cap.

Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin să ocupăm Codlea. E o „cotă” uluitoare, ca o căciulă de câteva sute de metri, de jur împrejur neavând decât câmpie sau movile mai răsărite. Nici un munte adevărat nu dă atâta impresie de înălțime. Domină câmpia netedă până la Tâmpa Brașovului.

Simțim toți că aici va fi întâia luptă grea. Orișan și cu mine, ca strategi și tehnicieni ai batalionului, suntem consultați cu îngrijorare de către camarazii ceilalți, care ne cred, pare-se, și chiromanți.

— Cred că nu trebuie să atacăm în nici un caz înălțimea, e de părere Orișan, cu jumătate privirea spre oamenii care se încolonează, cocoșați de ranițele încă ude de azi-noapte. Trebuie înconjurată.

— Și-așa va fi greu. E un punct de observație, care va fi apărat cu disperare. Se formează coloana. Oamenii se închină, iar eu îmi pun mănușile. E un refugiu de lașitate atât de intimă, că niciodată nu l-aș spune nimănui. Nici lui Orișan, nici lui Tudor Popescu.

La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la Țânțar. Într-o seară numai, când divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o mică încurcătură. Deși noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit să executăm, oricât am fost de uluiți, ordinul diviziei și ne-am așezat în avanposturi cu fața la nord-est, deci cu spatele la dușman, pur și simplu. Pe la miezul nopții, o recunoaștere de husari, care n-a dat peste nici o santinelă, s-a poticnit chiar de corturile ofițerilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat și ei și au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile și ei și au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile cu „fața la spate”. Mai târziu, iar o scurtă și vehementă încăierare, și ajungem pe malul Oltului.

Acum știm precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apă, ca un perete, pe când malul dinspre noi formează un adevărat șes. Nu vom rămâne în această câmpie bătută de focurile inamicului. Paralelă cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o râpă de lut galben, adâncă. Acolo ne vom ascunde așteptând ziua de atac.

Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo rețele de sârmă, creneluri de tranșee. Mă întreb cum vom trece apa adâncă și vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morți, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer.

Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo.

Cunoaștem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt și aici întâmplări comice. Stăm adesea câte doi-trei ofițeri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas și măsurăm, cercetăm malul celălalt (când împădurit, când râpos, mâncat de ploi și tranșee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri.

Așa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliți peste cap, ca niște berbeci, în fundul râpei. Obuzul lovise la câțiva metri depărtare, rupsese malul și-l prăbușise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, când o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întâia oară, priveliștea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere. Două tunuri erau sfărâmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrângerea șampionului român la circ. Niciodată în cărțile de citire, sau în luptele copilăriei dintre noi și turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oară aveam, de asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea în țintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar când focul e intens și ești sub traiectorie, le vezi ca niște mici comete de fum și oțel la punctul de cădere. Fără îndoială că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai târziu, o lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, artileria inamică și-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mânie și vădite intenții de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie.

Începând de a doua zi, poziția devine statornică. Suntem destul de bine adăpostiți și mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri și încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane.

Totuși în fiecare zi ne ridicăm pe malul râpei și privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastră cum i se construiește eșafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, căci știm că se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de căderea Turtucaiei și o socotim ca pe o cădere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite.

Într-una din nopți, pe când eram în gardă mare, avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneția, neocupat de noi. Pe câmpia mare și netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanț de trăgători, căruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca păcura. Se apropie ca niște spirite ale nopții. Mi-e frică și mi-e frig. Pornim cu compania desfășurată înaintea lor pe mutește. Tremur atât de tare, îmi clănțăne dinții în așa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la o întrebare șoptită a căpitanului Floroiu, care e foarte hotărât și foarte liniștit. Nu pot să știu precis de ce tremur atât de nervos, de frică sau de frig (căci sunt îmbrăcat ușor, ca în seara când am plecat). Îmi simt mușchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o senzație de oboseală. După un timp lanțul lor se oprește și se oprește și al nostru. Stau așa ca vreun ceas, iar când se încenușează noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne anunță că s-au retras.

A doua zi, jos, în râpa cu maluri crăpate și cu fundul de pârâiaș uscat, unde avem câteva corturi, vine un țăran, mustăcios și uscat la față ca un mucenic:

— Domnule comandant, am să vă spun o vorbă...

— Ce? spune...

Vorbește încet, rar, cu brațele încrucișate, acoperindu-și cu mâna mustața și gura.

— Sunt în sat două fete spioane.

Tresărim toți speriați. E ca și când o stafie ar fi semnalată real.

— Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine și cu ofițerii unguri, că sunt frumușele, iar acum le trimit mereu știri dincolo.

Colonelul își ciupește mustața „kaiseriană”.

— Cum le trimit ele știrile?

— Păi acum, drept să vă spun, eu nu știu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecând noaptea... că tare bine cunosc Oltul... nu știu.

— Ce fel de fete sunt astea?

— Frumușele, drept să vă spun... că de-aia se și uită ofițerii la ele... Și cu untărofițeri de ai dumneavoastră petrec mereu.

Nimeni nu știe nimic.

— Gheorghidiule, ia patru oameni și vezi ce e acolo.

Omul mă duce până aproape de poarta casei lor, înaltă, amintind de porțile săsești, și pe urmă se dă mai în lături, să nu fie văzut.