Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Suntem morți de foame și de sete. Trimitem ordonanțele să culeagă mere și ne așezăm la odihnă și taifas, toți ofițerii, pe surpături de stânci ca pe taburele. Suntem sus pe munte ca pe o insulă spre cer în lumină și moarte.

Căpitanul meu, micuț și cu fața blondă, de patruzeci de ani, care a alergat școlărește la atac, mă ia la rost:

— Ei, ai văzut că ai fost prea pesimist? Azi luptăm aci pe Măgura, nu la Rucăr.

— Dar ce, asta a fost luptă?

E o protestare uimită. Orișan e însă de părerea mea. Fruntea lui înaltă, mărită prin chelie în sus, și, prin subțirimea sprâncenelor și lipsa mustății, în jos, e gravă.

— N-a fost luptă. Ei, cel mult două companii, iar noi două batalioane, e luptă?

— Dar poziția e cam a dracului... hei? nu?

— Ce-are a face? Și pe urmă ce rezistență e asta? Nu vezi — revin eu — abia zece-unsprezece căzuți de la ei, douăzeci, douăzeci și cinci de la noi.

Orișan reia tacticos (acesta e cuvântul):

— Că n-a fost serios o arată și faptul că noi ne-am mișcat ca o turmă. N-a fost câmp de luptă... Un câmp de luptă modernă face impresia că e deșert. Nu se merge așa cu sabia scoasă, ca în curtea cazărmii. Nu evoluează trupele amenințate de sute de mitraliere și mii de tunuri, ca noi adineauri.

— Și atunci? întreabă unul, lovind iarba cu sabia, neliniștit de ceea ce e în jurul nostru.

— Probabil că mâine va fi luptă, uite pe dealurile de colo, ia caută pe hartă, ce sat e ăla?... Tohanul-Vechi. Ei, mâine deasupra lui o să fie desigur luptă cu grosul lor.

— Sau poate ne atacă, venind cu întăriri, la noapte.

Priveliștea de aci, din turnul Măgurei, e ca de tablou mural, mare cât un județ.

Un triunghi cu baza la noi, largă de șapte-opt kilometri, înalt de vreo douăzeci, pare un parc mărginit net de dealuri. Un parc care imită în realitate o hartă: cu satele așa, în forma desenată, de pe hartă, nu cum sunt când te găsești în ele, cu cale ferată, cu șosele ca liniile, fântâni, grădini, biserici. O hartă mărită la scara naturalului și mai viu colorată în verde, alb, negru, roșu, e acum Țara Bârsei, dinaintea noastră. Satul Tohanul-Vechi arde pe stinse. Arde încă un sat, departe, mai la dreapta, cu fabrici parcă.

Colonelul s-a odihnit, își pune chipiul.

— Dimiule, ia-o cu batalionul tău înainte să curățim toată Măgura Branului.

— Credeți că mai sunt trupe acum aici?

— Nu vedeți că în târg se luptă încă mereu?

Peste un ceas, desfășurați, am luat Măgura în lung, fără să întâlnim pe nimeni. Dar priveliștea e neasemănată acum. În fund, spre țara românească, Bucegii, cu Omul și Ialomicioara, la dreapta, Piatra Craiului, domul gotic de stâncă, înalt de 2 400 de metri. Cotele mari, izolate, libere deci din toate părțile, ca niște turnuri, așa cum e Măgura asta a Branului, care și în cifre e jumătate din Piatra Craiului, oferă sferturi întregi de țară ca priveliște.

Ca înălțime absolută, suntem de câteva ori mai sus ca în turnul Eiffel și chiar față de târgul Branului de la picioare, înălțați la câteva sute de metri.

Dealtminteri, pe străzile lui e oarecare mișcare, cârduri de gâște, iată un copil, mai apoi o femeie care trece drumul. Din fund, vin mereu soldați de ai noștri. Ciudat e însă că la marginea târgului se aud trompetele românești sunând atacul și lanțul de trăgători înaintează strigând un „ura” care ajunge până la noi.

Ne privim muți, strânși pe iarbă ca la cafenea.

— N-au cucerit încă satul ai noștri?

Căpitanul nu crede. Orișan nu crede nici el.

— Nu vedeți, bre, că acum dau asaltul?

— Îl dau ei așa... ca să se afle în treabă, e de părere Popescu.

— Ce facem noi?... Da ia... ia stați... ia uite. Și căpitanul rămâne privind nedumerit.

Privim și noi, toți. Un grup de vreo douăzeci de soldați părăsește târgul, merg spre nord, pe șosea, pe sub Măgura noastră. Acolo, jos, sunt mici, dar vii.

— Sunt de-ai lor care se retrag.

— Aș... sunt ai noștri care înaintează, uite mitraliera pe cai.

— Domnilor, tragem...

— Domnilor, nu tragem.

Și îi lăsăm să treacă.

Acum e alt grup de soldați pitici, cenușii, și curând ne convingem că sunt unguri.

— Ce facem? Le tăiem retragerea?

— Ce să mai coborâm noi? E ordin să ținem ocupată Măgura. Opriți-i cu focuri de armă de aci de sus, e de părere colonelul. Acum suntem noi în turn și ei sunt jos. Gheorghidiule, pune plutonul dumitale să tragă.

Prima salvă, la 800 de metri, îi împrăștie ca pe găini, vin alții din urmă, îi împrăștiem și pe aceștia. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. Îi pândim și în curțile din margine. E o pasiune de vânător și regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldați ca de plumb. Nu le văd fața. Un autor de drept spunea că dacă jurații ar fi să ucidă cu propria lor mână, n-ar condamna niciodată; președinții de republică ar grația întotdeauna. Căci e distanța, e lipsa acelei reprezentări a conținutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne și oase pe oamenii care poartă acele nume.

În timpul când noi facem, de la 800 de metri înălțime, poliția șoselei, în sat trompetele continuă să sune „atacul” și ajung la noi urale. Oamenii sar garduri și trec peste livezi. Asta în marginea cealaltă a satului. Prin mijloc mai umblă gâște și, din când în când, trece drumul câte-o femeie. Aflăm, mai târziu abia, că în această glumă privită de sus au căzut vreo două sute de oameni de o parte și de alta, între care, de la noi, și doi ofițeri. Cauza poate fi și în ezitarea cu care s-a dat asaltul. Înțeleg că e bine că azi-noapte nu s-a stăruit pentru cucerirea târgului. E o mare imprudență tactică orice atac de noapte cu trupe numeroase. Noaptea se dau numai lovituri cu oameni puțini. Cu atât mai mult când e vorba de o luptă de stradă, care cere nervi încercați. Ce să mai spunem despre uluitoarea greșeală de a duce o armată, care de patruzeci de ani n-a mai avut război, în câteva ore, în luptele de noapte și de stradă totdeodată.

Mai târziu ordonanțele și oameni de la aprovizionare au coborât în târg după de-ale mâncării. M-am lungit pe spate, să dorm în după-amiaza luminoasă.

Colonelul dă un sfat plin de înțelepciune:

— Hai, domnilor, să dormin acum, cu toții, chiar și trupa, că la noapte nu doarme nimeni. Facem toată lumea de santinelă, toată noaptea.

Pun mâinile sub căpătâi, dar încă nu am liniștea să pot dormi. De ieri de la șase seara mi se pare o veșnicie. Sunt eu soldatul acesta cu fața, cu viața spre nord? Eu, care ieri, civil, legat de cei patruzeci de ani de pace, jucam domino cu tot sufletul spre miazăzi?

Cu ghetele acestea subțiri de șevro negru, cu vestonul acesta de o paloare verde-albăstrie, eram alaltăieri la Câmpulung pradă unei nebunii care mi se părea fără soluție. Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea decât mine cel de azi, așa cum se micșorează distanțele satului tău de cătunele vecine, când ești departe de tot în orașul străin, cu altă lume. De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat ca de o întâmplare din copilărie. Și atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără înțeles. Diseară sau mâine voi muri. Lungit pe spate, la șase sute de metri în văzduh, deasupra țării, cu conștiința și cu fața la cer, sunt parcă într-un punct de pe traiectoria unui proiectil în spațiul interplanetar. Totuși, trupul întârzie pe pământ, încă soldat, ca morții care în primele ceasuri sunt în jurul casei și văd pe ai lor, care nu mai sunt ai lor. Mai aproape acum decât sufletul femeii mele mi-e trupul ei, căci senzațiile încă le mai trăiesc. Am regretul că nu m-am istovit într-o frenezie sexuală neîntreruptă, că mor încă în stare să mai iubesc, la douăzeci și trei de ani. Trec pe cer nori mici albicioși, îmi simt obrajii trași și barba crescută, de bolnav. Găsesc în buzunarul vestonului două țigări aproape uscate, o foaie de hârtie cu adrese, cartea poștală cu ordinul de luptă. Popescu mă întreabă de departe dacă dorm, și închid ochii de teamă că va veni lângă mine și nu voi mai putea fi singur.