Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Orișan vine și el însă, și nu se lasă până nu mă deșteaptă.

— Hai acum jos în târg să vedem ce e acolo, dar e întrerupt de intervenția maiorului Dimiu:

— Nu părăsește nimeni poziția, dormiți mai bine, că la noapte cine știe ce se întâmplă. Mai rugați-vă și voi la Dumnezeu!

Să mă rog lui Dumnezeu?... Surâd cu buzele arse și-mi simt ochii înmuiați. N-am crezut și iată, nici acum, când mă scald în moarte, nu cred. Când am văzut aseară oamenii închinându-se, mi-a venit să zâmbesc, dar am devenit brusc serios, căci oamenii aceștia, convoi cu mine, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume, pentru mine, și orice gest al lor mă înduioșează ca gesturile unui copil drag.

Mă gândesc că voi lăsa, azi-mâine, trupul ăsta de o sănătate neasemănată, fără tară, care m-a slujit ca o slugă devotată. Douăzeci și trei de ani niciodată bolnav, chiar atunci când în liceu îmbrățișam aceleași femei care-i îmbolnăveau pe colegii mei. Și totuși ce prost m-am slujit de el. Amoruri de student sărac cu o servitoare, cu prostituate ieftine, apoi îmbrățișări calpe, fără duioșie. Am privit după atâtea femei frumoase în viața mea și nici una, până la capăt, nu m-a înțeles. Altele n-au avut tăria să biruie împrejurările... Una singură mi-a dat nesfârșite nopți de bucurie a posesiunii, de scufundare în voluptate. Aș fi murit azi fără să știu ce e îmbrățișarea unui trup magnific de femeie sinceră și frumoasă, dacă n-aș fi avut lângă mine, ca să-l frământ, trupul ei sănătos, cu rotunjimi de fruct și animal tânăr, dacă nevasta mea nu m-ar fi iubit.

Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur... De ce s-ar fi dat unui student sărac? O partidă, un viitor soț? Atunci de ce n-au făcut-o și altele înaintea ei? În orice caz, e singura femeie care a făcut sacrificii pentru mine, când mama a fost gata să pornească proces pentru moștenire, cu noi, copiii. I se cuvine să recunosc că nu m-a înșelat decât când am devenit bogat.

Îmi trec mâna prin păr, în dorul unei mângâieri de neajuns.

Mă ridic într-o rână și privesc în jurul meu. Câțiva oameni dorm pe spate cu gura căscată, toți palizi; dar cei mai mulți sunt treji așa în grămadă, ca o turmă. Colonelul și-a așternut jos mantaua și gândește, lungit. Cred că nimeni, dintre ofițerii și soldații mei de frunte, nu poate dormi, ca și mine acum, deși, eu îndeosebi, n-am dormit decât câteva ore, tocmai de joi seara, când așteptam răscolitor să plec la Câmpulung. Mă scol nervos și mă duc lângă colonel.

— Domnule colonel, noi aci putem face acte civile?

— Ce acte civile vrei să faci? Sigur că poți face un testament, dacă vrei.

— Dar o donație? O scrisoare de bancă?

— Nu știu. Cred că da... Întreabă pe vreun avocat dintre băieți.

Și rămânem amândoi pe gânduri ca pe o apă.

Maiorul vorbește pentru noi , dar parcă ar vorbi, parcă ar ofta în vis.

— Sfânta Marie azi, ziua nevesti-mi și a fetiței.

Căpitanul S. de la a zecea adaugă și el îngândurat:

— Da, și ziua nevesti-mi...

Pe urmă nu mai vorbește nimeni. Parcă toți suferă de lingoare...

Târziu îmi aduc aminte de Văraru și-l caut pe căpitan.

— Ce facem cu Văraru, domnule căpitan?

Îmi răspunde pătruns și îngândurat:

— De aici nu mai pleacă nimeni.

Înțeleg că suntem ca niște leproși, cine a venit între noi e iremediabil pierdut.

Pe înserate vin din târg, cu legături în spinare, ordonanțele.

Dumitru mă cheamă deoparte, la pluton:

— Hai, domnule sublocotenent, că am adus și pentru noi.

A adus doi pui fripți, pâine albă mare, stafide, brânză, o sticlă cu vin, o cămașă nouă și o pereche de ghete noi, tot de șevro, se pare de la vreun mic magazin devastat.

— Văzusem că vi s-au prăpădit rău ghetele alea...

Am un moment de ezitare, de superstiție, dacă să îmbrac o cămașă de la jaf acum, în plină baie a morții, dar sunt murdar și cine poate ști când ne vom vedea bagajele. Pe urmă, în învălmășeala asta, față de sacrificiile pe care le facem noi, și întâmplarea, și stafiile răzbunării trebuie să fie îngăduitoare. De ghete nu mai vorbesc, că mi se scâlciaseră și se strâmbaseră de-mi face o adevărată plăcere să le pot arunca.

— Dumitre, cheamă pe gradați și dă-le să mănânce bunătățile de aici.

— Astea-s numai pentru dumneavoastră. A Mariei a adus și pentru domnul plotonier.

— Dă-le lor... Și, mai pe urmă, doi inși să plece pe jos, să aducă tot ce le trebuie la oameni.

Aș devasta un muzeu, aș jefui o biserică pentru cei pe care-i văd, cu ochii lor frumoși și credincioși de câini osândiți, lângă mine.

— Adu-mi un toc și hârtie pentru mine, Dumitre, dacă găsești.

Trebuie să fac chiar astă-seară scrisoarea de donație... Poate că la noapte ungurii primesc întăriri și, cine știe, vom fi atacați. Dintr-un atac de noapte, la baionetă, nu văd cum aș scăpa.

Dealtfel, împotriva indicațiilor reglementare, nu se trimit decât câteva plutoane în pădure, între care și eu, la cel mult cincisprezece metri, iar înapoi, tot regimentul stă pe culmea Măgurii de veghe. O răpăială de focuri la dreapta, la miezul nopții, ne face să tresărim, drepți, înfiorați. Din neștiut, vag uimit că în urmă, în liniștea lor, sunt oameni care au legături cu noi, pe la trei noaptea primim ordinul să luăm în zori Tohanul-Vechi, la vreo cinci kilometri de aci.

Sunt și incidente comice. Rădulescu și-a adunat plutonul și le ține oamenilor un discurs despre Patrie. Toți credem că e o parodie amuzantă și când colo aflăm cu surprindere, de la el însuși, că a vorbit serios.

Cei patru kilometri dintâi îi străbatem în fugă peste livezi cu pruni și meri, prin curțile oamenilor, căci, neștiind ce forțe avem în față, ne e frică să nu fim surprinși. Aș vrea să știu ce se petrece în sufletul țăranilor și nevestelor care-și continuă lucrul. Nu, ăsta nu e războiul adevărat. Va veni și acela. Pentru atacul satului și al dealului din spate, suntem patru batalioane. Firește că nu știm absolut nimic despre ce avem în față, căci statul nostru major se informează, pare-se numai de la oamenii noștri de la aprovizionare, când se duc înapoi după ceai și fasole.

Deși noaptea fusesem în avanposturi, sunt iarăși în linia întâia. Câteva lucruri tot aș putea spune despre Tohanul-Vechi.

Că oamenii din plutonul meu s-au pornit așa de rău, că nu s-au mai oprit până au ajuns dincolo de sat singuri, cu toate înjurăturile mele furioase (eram mai ales necăjit pe Văraru, care mânca varză, împușca drept în sus și nu vrea să se oprească) și, mai ales, cu toate ordinele primite din urmă: să nu înaintez prea repede că voi compromite legătura trupelor care dau atacul.

Că m-a înspăimântat violența și precizia focului nostru de artilerie împotriva tranșeelor inamice.

Apoi, că întâia oară mi-a dat ca un burghiu în inimă, un glonț. Veneau rare, fâsâind, rupând, din când în când, cearșafuri de șifon, invizibile. Unul a căzut la cel mult o palmă de capul meu, căci așteptam culcat, plescăind îndesat și metalic în pământul afânat al miriștii. Unul singur, dar parcă m-ar fi lovit în frunte. Am avut, cu adevărat, impresia sleitoare că același plesnet înfundat l-ar fi avut și în fruntea mea. Au mai fost apoi numaidecât altele, dar să mă descheie în tot sufletul, ca ăsta, nici unul.

Al treilea — l-am știut mai târziu — a fost că luarea acestui sat, pe care îl cucerisem aproape singur cu locotenentul Voicu (cel ce mă înhățase de gât ca prizonier), a figurat în comunicatul oficial de a treia zi, dându-mi acea senzație că: despre mine e vorba, deși nu știe nimeni. Seara, iar masă îmbelșugată, cu fripturi haiducești și bunătăți de tot soiul. Colonelul ia o măsură care socot că a dus, încetul cu încetul, la faptul că XX a luat, cel dintâi dintre regimentele de infanterie, „Mihai Viteazul” la drapel. Adică a hotărât că nimeni nu doarme în sat, ci toată lumea pe deal în avanposturi. Ofițerii lui XX au făcut un război de oameni necăjiți și meșteșugari trudnici.