Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Declasații în societate, sau chiar numai cei ocoliți într-un salon, încep să aibă un orgoliu de izolați, de nedreptățiți, care caută să transforme excluderea în avantaj. Oamenii de aci împărtășesc destinul meu și a trebuit un neînchipuit concurs de întâmplări ca să fim toți aci, care suntem, adunați pe fire deosebite, în clipa hotărâtoare.

Stăm aproape două ore așa. E răcoritor ce sentiment de încredere îți dă superioritatea pe care ai tăi o au asupra inamicului. De vreme ce tu tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci și nu când fugi. Cred că senzația aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îți alegi tu, parcă, moartea: urmărit de altul și ajuns din urmă, moartea ți-e impusă. Ești în clipa morții, în întâiul caz, un sinucigaș, în al doilea un ucis, și încerci toate sentimentele celui asasinat.

V-ați întrebat, dealtfel, ce s-ar întâmpla cu un om care are intenția să se sinucidă, dacă în aceeași clipă cineva ar voi să-l asasineze?

Acum când văd batalioanele noastre venind peste plaiuri și dealuri, mă gândesc îndeosebi la sentimentele pe care le încearcă, privind, mai ales ei, cei cu care luptăm.

Sublocotenentul Popescu, camarad de companie, mănâncă mere.

— Gheorghidiule, cum o fi țara asta, când nu e război?

Ar fi simplu să ți-o imaginezi fără soldați, dar ei fac azi esența acestui peisaj, încât nu-l poți gândi fără ei, cum nu poți gândi a patra dimensiune în natură. Soarele e acum deasupra dealurilor, care poartă dreptunghiuri de pădure negre, golurile de topaz ale pășunilor și, ici-colo, vile verzi cu acoperișurile roșii de țiglă, care-ți dau impresia că ești în străinătate.

Colonelul, care își ștersese timp de două ceasuri chipiul și fruntea de nădușeală, stând în iarba măruntă ca la o partidă de odihnă, și în jurul căruia eram ca o turmă, hotărăște plecarea.

— Azi-noapte al III-lea a început? Acum plecați întâi voi, Dolescule.

Maiorul Dolescu, care comandă batalionul II, măsoară speriat peretele.

— Nu pe aici, bre omule, luați-o mai la stânga, că e povârnișul mai dulce. Mergi cu oamenii pe lângă peretele ăsta, unul după altul, și pe măsură ce ieșiți în bătaia focurilor, vă desfășurați.

Peste vreun sfert de oră, răpăiala vie de păcănituri ne arată că în clipa asta cei care au plecat au dinainte o priveliște pe care noi, rezerva, n-o avem. E în mine ca o strângere de lumină și, cu toate că am mâncat câteva mere, buzele îmi ard mereu, uscate. Peste vreo jumătate de ceas, colonelul se scoală și comanda n-are nimic militar în ea.

— Haideți.

Pornim după el. După vreo câteva sute de metri, la dreapta, povârnișul e atât de dulce, că poți urca alergând. Comanda se dă iar apropiat, ca o așezare la masă.

— În trăgători și ocolire la dreapta.

Risipiți pe urmă, începem urcușul.

Îi văd pe cei porniți înaintea noastră, adăpostiți după sfărâmături de stânci, trăgând mereu focuri, fără să ochească și fără să înțeleg, acum, în cine trag.

Mă miră, de asemeni, în prima clipă, că gloanțele vin destul de rar, cu piuitul lor dur, de cearșaf sfâșiat în lung.

Colonelul aleargă acum lângă mine.

— Hai repede, înainte, repede.

Alerg mai iute și reiau urlând:

— Înainte. Sunt la zece pași înaintea tuturor, strigând necontenit „înainte”. Cei de sus, care trag în noi, acum îi văd, sunt cățărați pe crestături de stâncă, așa ca vulturii într-o imitație de munte, în cușcă. Ajung în dreptul unui soldat cu fața culcată pe brațul drept, cu piciorul drept îndoit ușor de la genunchi. Și ca mine, toți oamenii îl privesc cu coada ochiului. Iată o mică tufă, cu câțiva oameni, între copăcei subțiri. Mi-aduc aminte că am citit într-o carte despre războiul de la 1870 a unui ofițer german că oamenii, ca să evite atacul, se prefăceau răniți, morți, și că se ascundeau câte cinci-șase în dosul câte unui arbust, care n-ar fi putut adăposti nici unul măcar. Ocolesc în fugă, pe la ei.

— Ce e cu voi, aici?

Gem toți „suntem răniți”. Și sunt plini de sânge.

Oamenii mei mă ajung și se lungesc jos.

Colonelul a obosit, se înăbușă, cu obrazul văpaie.

— Domnule colonel, nu-i pentru dumneavoastră urcușul ăsta... Lăsați-ne pe noi.

Gros și înalt, cu ochii albaștri și cu mustața plină, bălaie, i s-a înmuiat parcă și gura de nădușeală. Își rupe copcile de la guler:

— Mergeți înainte că vin și eu.

Urlu mereu: „înainte”. Știu bine că nu voi avea tăria să vâr sabia mea șubredă în nimeni, dar poate ajuns la baionetă, totul va trece într-o clipă. Va fi năucitor, va fi ca într-o viziune. Voi pieri ca pe eșafod. Unii dintre oameni se lasă în genunchi, alții se culcă.

Merg de-a-ndaratelea, îi strig pe nume pe care vor să stea:

— Coltu, înainte!... Niculae, fuga, haide, nu sta!

Cei strigați încep și ei să urle: „înainte, înainte!” Merg așa de-a-ndaratelea, cu sabia scoasă, la șapte pași înaintea oamenilor, ca un șef de muzică militară la defilare. Ca o paranteză clipită, gândesc că asta nu e chiar „ploaie de gloanțe” și constat că din cauză că oamenii sunt unii culcați, alții în genunchi, ca și atâți în picioare, nu-ți poți da seama de pierderi.

Am trecut de cei din batalionul plecat înaintea noastră. Au rămas pe loc, prinși pe colțuri de stâncă și de blocuri prăbușite.

Toată lumea urlă mereu: „înainte!” și am ajuns la douăzeci de pași de creastă, dar sunt mai mult cu spatele întors, chemând oamenii pe nume. Spre norocul meu de ultim prag. Căci văd deodată inși mulți privindu-mă speriați, urlându-mi:

— Culcat, culcat...

Mă întorc cu fața spre creasta sură, de care eram acum la șapte-opt pași, și văd în același timp parte din unguri coborând dincolo de coastă, dar și o țeavă de armă întinsă arătător spre mine. Îmi dau drumul jos, prăbușit, și mă nimeresc cu capul în dreptul unui bolovan cât o căldare de mare. Glonțul izbește în piatră ca în fruntea mea, cineva a țipat în urmă. Cobor acum după cei fugiți, dar simt că zgomotul rămâne în urma mea, și, întors, nu mai văd pe nimeni. Înapoi. În plină culme, un ofițer îmi sare de gât, îmi pune mâna în guler.

— Prizonier, prizonier.

Când lucrurile se lămuresc, ne pufnește pe toți un râs ca de morți.

Cadavrele și cei rămași sunt înconjurați de soldați, care parcă s-au trezit și privesc. E mai ales cercetat ungurul care trăsese în mine și care, o clipă în urmă, fu străbătut de cinci-șase gloanțe. E cu mustața mică, aspră, blondă, gura groasă, ochii mici și umerii obrajilor rotunji, ieșiți. Oamenii i-au luat mantaua, ranița. În buzunarul vestonului are scrisori și două mere. Iau merele, mort de sete cum sunt, și le mănânc. Din scrisori nu înțeleg nici un cuvânt. Colonelul s-a apropiat, cu privirea îngândurată, de cel mort și scăldat în lumina amiezei.

— Strașnic soldat, domnule. Să rămâie singur, în fața a o mie de oameni.

— Bun trăgător, adaugă un altul.

Popescu crede însă că n-a fost bun trăgător.

— Un bun trăgător nu ochește atât de lung la șapte pași, ci trage în prima clipă. I-a dat timp lui Gheorghidiu, care era cu spatele la el, să se culce.

— Da, dar ai văzut că în aceeași fracțiune de clipă a coborât arma și a tras precis, în plin... și de nu era bolovanul, Gheorghidiu era pe „lista pierderilor”, crede-mă.

Peste câteva minute, dintr-o stână pe care o lăsasem în urmă la vreo două sute de pași, apar șapte sau opt oameni în uniformă străină. Am poruncă să-i aduc prizonieri.