Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în fața mea cu o șosea, cu garduri, cu întuneric și cu moartea plutind în toate.

Avem de la începutul serii toți baionetele la armă și formația de luptă.

Ordinul e să cercetăm tot ce întâlnim în cale. Mergem destul de încet, dibuit, și cei din fața mea sunt ca umbre închegate din întuneric. Ne așteptăm la un atac scurt, prin surprindere.

Întâlnim după un timp o casă pe stânga... are curte, cu gard înalt, iar înăuntru se văd lumini. Ne oprim, dau ordin oamenilor din față să sară peste gardul înalt, dar nu se mișcă nimeni. Sar eu ulucile, încurcându-mă în sabie, și atunci vin și ei după mine. În casa cu două odăi, în dreapta și în stânga, sunt aprinse zeci de lumânări ca la mort și o româncă, nouă parcă, se închină speriată. Cinci-șase copii stau lungiți pe jos. Îi întreb dacă au fost unguri, unde sunt, iau trei-patru lumânări în buzunar și pornim mai departe. Ordin din urmă vine să căutăm o călăuză.

Iată altă casă. E moartă și ghemuită în întuneric toată. Batem în poartă. O femeie ne lămurește că au fost ungurii chiar la ei, dar au fugit, lăsând în grabă, în bătătură, tot ce-au avut.

Pe prispă e o arătare de om.

— E bărbatul dumitale?

— Da, e bărbatul meu, dar e beteag, de aceea l-or fi lăsat.

— Nu-i nimic, merge cu noi, îl luăm călăuză.

E cu pantaloni albi, cu cămașă aspră, țăran de ai noștri, și opunerea lui deznădăjduită nici nu ne întârzie măcar. Îl luăm și pornim înainte.

Întunericul s-a făcut mai omenesc. Mă uit la ceas, e aproape zece seara. Așadar, au trecut cele două ore — așa au fost — și suprapuse imaginii mele dinainte sunt surprinzătoare prin golul lor.

Un pod, despre care știm că e minat. Ne oprim. Ordin din urmă iar, să treacă o grupă neapărat și fără întârziere. Oamenii șovăie, firește...

— Bine, atunci trec eu.

— Trec și eu, dom sublocotenent.

E ordonanța mea...

— Și eu.

E caporalul Nicolae Zamfir.

Trecem toți și nu se întâmplă nimic (tocmai a doua zi a sărit, sub o căruță).

O pădure mijită, mai mult ghicită, de o parte și de alta a drumului, ne dă un soi de atenție crispată, dar după ce trecem de ea și ocolim un bot de deal, mereu cu baionetele înfipte în întuneric, priveliștea se deschide larg de tot, imensă, fantastică, de parcă suntem în pragul altei lumi. Totul coboară ca înspre o vale dulce și vederea e înlesnită de zecile de focuri uriașe care ard pretutindeni. Cât ajungi cu ochii, case ard cu vâlvătăi care luminează ca niște înalte torțe. Ținutul Branului întreg, înconjurat de munți, apare astfel, cu drumurile lui, cu sate, biserici, grupuri de copaci care nu pot fugi de îmbrățișarea focului. Sublocotenentul Orișan vine din urmă să privească și el ridicarea și căderea flăcărilor, care înalță și coboară cerul. Ard și numeroase șire de paie, anume, se vede, ca să le lumineze lor — celor ascunși în întuneric, așezați cine știe cum — venirea noastră. Voi pricepe mai târziu că întunericul e de neîndurat în război, pentru toată lumea. Oamenii s-au mai dezghețat. Frumusețea priveliștii și gândul că, oricum, moartea nu vine din întuneric, de la doi pași, ca ăl necurat, că dușmanul e abia jos în vale, că nu e o chestie de secunde, iar clipa nu e definitivă, ne mai liniștește puțin. Pornim cu mai mult curaj, mai repede la vale, pe șoseaua de acum albă.

Dar când ne apropiem de Bran, vedem cu spaimă că înspre noi înaintează, plutind larg, un vultur uriaș de foc, pe care nu-l poți privi, ca pe discul soarelui. Batalionul întreg s-a trântit îngrozit în șanțurile șoselei și așteaptă sfârșitul lumii. Că s-a speriat e din pricină că la regiment nimeni nu ne-a arătat ce e o rachetă, iar că s-a trântit în șanț a fost mișcarea cea mai indicată.

Începe o răpăială de focuri care crește și descrește, ca și când ar fi pe un portativ în spațiu.

Înaintăm iar, când iată că pe șosea apar în lămurirea focului siluete omenești. În asemenea împrejurări toate siluetele sunt de dușmani. Ne apropiem și vedem totuși că sunt soldați din regimentul XR, care a pătruns în Bran ocolind și dă o luptă de stradă. Ne oprim în lumina ca ziua, chiar în marginea târgului. Sunt atât de prins de belșugul de vederi și de senzații dinafară, că nu am timp să-mi mai simt sufletul. Acum știu cum va fi. Mă uit la ceas, e miezul nopții. Răpăiala de focuri amuțește din când în când, pe urmă crește, dar nu se coboară niciodată de tot, ci urcă și scade capricios ca țâșnirea și jocul apei din avuzul în soare. Trage cineva din noapte în noi și aud primele gloanțe trecându-mi pe la ureche. Sunt ei, întâia dată de față. Voi ști mai târziu că toate gloanțele, mieunând, trec pe la ureche. Oamenii se aruncă disperați în șanțurile șoselei. Vâră numai capetele sub podețele din dreptul caselor, lăsând trupurile afară, ca niște struți. Îi strig pe nume pe câțiva din ei, dar e de prisos. Rămân în picioare pe șosea ca să le arăt că nu e nimic, cum gustă părinții din doctorie, ca să încurajeze copiii s-o ia. Dar doctoria e o noutate și fac o sforțare, căptușită. Gloanțele, e drept, vin rare, și lovesc rupând din copaci, în praful din șosea, în gardul caselor vechi care plesnește rupându-se zgomotos.

Din urmă vine pe lângă oameni căpitanul. Îl văd parcă acum din nou. E mic ca o fetiță, cu mustața plină tunsă scurt, îmbătrânit de timpuriu.

— Ce facem?

— Așteptăm ordine noi, de la brigadier.

Coboară spre noi pe șosea, din târg, un grup. Gloanțe puține, numărând parcă rar și piuit, vin înspre noi, mușcând scurt din gard și din praful șoselei. Știu atât de bine că voi muri în noaptea asta, încât mi-e absolut indiferent pericolul localizat. Găsesc chiar că n-ar fi deloc mai dezagreabilă moartea aci, decât în flăcări.

Căci, iată, se aude o detunătură puternică, dar parcă nu în raport cu erupția de lumină și fărâmături negre, pe care o produce.

— Au aruncat podul, cu ai noștri, în aer, Gheorghidiule. Mă duc înapoi să văd se facem.

Încerc să trag de picioare oamenii, care-s mereu cu capetele vârâte sub podețe. Când, în sfârșit, au văzut cât de greu nimeresc gloanțele, și-au mai venit în fire.

Din târg, se aude acum un tropot ca de escadroane în galop pe șosea, înspre noi. Oamenii mei au sărit șanțul șoselei și întorcându-se ca într-o arie, au început fuga. Sar în mijlocul lor, strig pe nume pe gradați, pe cei pe care-i am în față și, scurt, cu răsuflarea suspendată, se opresc. Coboară iar în șanț, cu baionetele întinse alături.

Rămân singur în picioare și aștept să văd ce vine.

Știu acum că s-a apropiat, ca de fier nevăzut, clipa definitivă.

Coboară spre noi, alergând, zeci și zeci de oameni, cât e de largă șoseaua. Lumina flăcărilor e atât de albă, încât îi recunosc. Fac umbre negre lungite în praf. Sunt ai noștri. Întind brațele ca o barieră.

— Stați... ce e cu voi?

Gâfâie zbuciumat, vorbesc fără să privească:

— Ne-au prăpădit... ordin de retragere.

Am înghețat... e întâiul moment de groază acută pe care-l am și răspund sâcâit, uscat, grăbit:

— Nu e nici un ordin de retragere. Apoi, deznădăjduit: Plutonul întâi ocupă șoseaua.

Oamenii mei sunt la comandă, în mijlocul șoselei.

Și către grămada de zeci de fugari:

— Intrați în curtea asta.

Oprirea în loc i-a mai calmat, ca un exercițiu siluitor. Intră ca o turmă în ograda gospodărească, unde, dealtfel, sunt adăpostiți de casă.