Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

În timpul acesta, depozitele se împart pe spinarea oamenilor.

— Să știți că s-a hotărât neutralitatea definitivă... Se retrag toate trupele. Uite pe căpitanul Dimiu.

Pe potecă, greoaie și masivă, silueta verzuie a comandantului de batalion se desenează ca a unui uriaș tihnit.

— Hai să vedem ce e, că vine de la regiment.

Și-l întâmpinăm în grup, încă înainte de a coborî ca un cioban pe coastă.

Scoate chipiul, se șterge de nădușeală și pe mustața plină, blondă, și apoi, cu mai multă spaimă decât solemnitate:

— Domnilor, e război... și m-a făcut maior. Ne arată pe umeri galonul lat. Acum stați jos, aici pe iarbă, să vă dictez ordinul de luptă, și iar, mânios, către un soldat care ascultă încremenit: Ce e, mă? du-te-n mă-ta de-aici...

Nimeni nu spune o vorbă. Noul maior reia, după ce ne-am așezat:

— Domnilor, vă atrag luarea-aminte că e ordin de război... nu de manevre, ca altădată.

Precizarea e de prisos. Cu picioarele înmuiate, ne-am înghesuit alături pe iarbă. A scos din buzunar un carnet și dictează:

— „La ora 5 adunarea batalionului pe compănii, jos în tabără.

La ora 51/2 se împart efectele de mobilizare.

La ora 53/4 se împart, de fiecare om, două sute de cartușe de război.

La ora 6 batalionul III se pune în coloană de marș cu direcția satul Dâmbovicioara, spre regiment.

XX se încolonează pe șoseaua Vama Giuvala, în ordinea următoare:

Batalionul III cu compăniile în ordine 9, 10, 12.

Batalionul II cu compăniile în ordine 5, 6, 7, 8.

Compania 9 constituie avangarda regimentului.

Compania 11 la dispoziția brigăzii.

La ora 8 p.m. regimentul se pune în mișcare cu direcția Vama Giuvala.”

Scriu, lungit în iarbă, acest întâi ordin de luptă al armatei române în războiul cel mare, pe o carte poștală, cu colțurile răsucite, luată cu cine știe ce gând, singurul petic de hârtie pe care-l am. Mă gândesc cui să o trimit mai târziu și mi se face în suflet un gol cât lumea, neașteptat. Peisajul muntos are acum sectoare de umbre lungi crepusculare și de soare viu.

Maiorul face un efort de concentrare:

— Cine comandă plotonul I de la a 9-a?

Cineva dă numele meu și mi se pare că nu mai e al meu.

— Gheorghidiule, ai să fii diseară vârful avangardei; știi să te desfășori? Să-ți alegi oameni zdraveni de patrulă. Domnilor, alegeți din vreme patrulele de siguranță pe flancuri. Și acum, vă rog, treceți la executare... Dumnezeu să ne ajute.

Timp de o oră e în tabără o învălmășeală de neînchipuit. Plutonierii majori se împart în zece, aleargă de colo până colo, înjură, strigă, aruncă efectele de tot soiul în brațele oamenilor. Mi se pare că totul merge însă prea încet, că nimeni nu va fi gata la ora ordonată. O parte din oameni s-au aliniat pe companii în fața bordeielor și primesc, răcniți pe nume de gradați, bocanci. Unii încearcă o veselie străpezită, la care alții surâd ca niște bolnavi. Gândul că la ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuși vor trece, așa cum au trecut de atâtea ori în viața mea, cum au trecut când așteptam într-o gară, când așteptam la birou, cum aștepți după-amiaza o vizită, mă sfârșește ca o febră uscată. Faptul că voi năvăli, ca în cărțile de citire, împotriva unor tranșee înțesate de armată dușmană, că voi fi sub baraje de artilerie, mă uluiește, pare scris de o mână nevăzută.

De patruzeci de ani n-a mai fost război, cărțile de citire s-au oprit la pagina de la 77 și acum eu deschid focul. Mi se pare asta una dintre acele coincidențe ciudate, mari cât un orizont.

Ofițerii sunt toți mult mai tăcuți decât trupa. Căpitanul Floroiu, mic, blond, cu fața lui îmbătrânită înainte de vreme, mă îndeamnă să las oamenii în grija plutonierilor și să-mi fac bagajele.

Mi se pare o enormitate, ceva absolut fără sens.

Bagajele? Mai am eu nevoie de bagaje? Dar după primele cinci minute de luptă, voi mai fi oare în viață?

— Nu se știe, cine are zile scapă.

— Domnule căpitan, voi scăpa la opt și cinci, la nouă, voi trăi poate până la ora zece diseară...Dar crezi că vom mai vedea noi soarele de mâine?

Tace înfiorat de gânduri și, pe urmă:

— Scrie vreo scrisoare, și își urmează ața gândului din el.

Cui să scriu? Toți ai mei s-au depărtat în clipa asta, efectiv, la zecile și sutele de kilometri unde sunt. Nu-i voi mai vedea niciodată, ca pe locuitorii Norvegiei, ai Perului, ai Sidneyului, despre care știu că există totuși.

Îmi arde întreg corpul, e un neastâmpăr al trupului care contrastează cu liniștea și egalitatea imensă a gândurilor mele. Nu mai pot sta în loc, bănuind că diseară nu vom putea fi gata. Mă voi duce și-acasă, în odăița mea, căci, deși sunt înfrigurat și grăbit, n-am ce face.

În fața casei, Ioana cu cei doi copilași ai ei s-au rânduit ca la intrarea în biserică, iar micuții îmi strigă cu mânuțele căzute jos, cu glas înlăcrimat:

— Să trăiți, domnule...

Încremenesc: „Să trăiesc?” Ce sens de început de veac are vorba asta acum...?

Cum o să trăiesc diseară prin focuri de infanterie, prin lupte de baionetă, prin sute de explozii de obuze? Le dau bani și ei îmi sărută mâna, aci în munte, în asfințitul soarelui de vară. Niciodată n-am acceptat dovezi de acestea de respect și prietenie. M-au jignit, dar acum îi strâng la piept pe copiii aceștia, ca pe niște pui de pasăre.

— Dumitre, pune tot ce avem în lada de bagaje. Bagă de seamă!

— Am și încărcat lada, don sublocotenent.

S-a iscat parcă, străin de mine, un fluid care îmi ia înainte, oriunde merg. Doar la cincizeci de pași, dincolo, la ei nici un semn. E tot duminică și după-amiază goală și leneșă care stă în loc.

— ... dar au mai rămas lucruri...Ce facem cu ele?

— Lasă-le Ioanei aici.

— Nu puneți bocancii? Cum o să rămâneți așa?

Sunt îmbrăcat în aceeași bluză ușoară, pantaloni de raitcort și ghete de șevro subțire, cu moletiere.

Cum am fost ieri la Câmpulung.

— Nu, Dumitre, rămân așa. Până la ora zece e destul și așa... Îmi fulgeră o clipă prin minte să fug la Câmpulung, să am o explicație cu nevastă-mea. Risc cel mult să fiu împușcat... Tot voi muri la noapte...

Ce să-mi explice? Ce importanță mai au pentru mine lămuririle ei? Tot ce a fost aseară, absolut tot, e parcă numai văzut și înțeles de mine, nu și simțit, așa cum anestezia locală te lasă să vezi toată operația, să simți izbitura și tăietura bisturiului, dar să nu ai nici o durere. Din oamenii aceia, din lumea lor cu bucurii și deznădejdi, cu permise și aniversări, care era și lumea mea, m-am desprins odată cu camarazii mei — ca pe un vas nevăzut. De câteva zeci de minute, o parte dintre noi suntem morți, efectiv în starea unor condamnați cărora li s-a respins cererea de grațiere, în ajun.

Acum oamenii de aici, blestemații în uniformă, îmi sunt singurii aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele.

Orgoliului meu i se pune acum, dealtfel, și o altă problemă. Nu pot să dezertez, căci, mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum, pentru că aveam un motiv și o scuză: căutam o verificare și o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă și deci nici o putință de realizare sufletească. O asemenea carență, de nereparat, ar fi fost și o descalificare. Conștiința mea îmi permitea aseară să ucid, să mă judec deasupra legilor, pentru că nu aveam să-mi reproșez, în sistemul meu sufletesc, nimic, dar tocmai de aceea nu-mi permite lașitatea de a evita un pericol, pe care soldații cei mulți nu-l puteau evita. Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aș fi putut realiza — și am încercat-o — decât într-o dragoste absolută. M-am înșelat o dată, aș mai putea încă încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la început chiar, față de femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.