Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Domnule sublocotenent, poftiți și dumneavoastră.

— Unde, Neagule?

— La compania a 12-a. Au prins soldații niște iepuri azi-noapte și am făcut și noi o mică petrecere... Mâine e ziua lui Marin Dumitru, plotonierul de la a 12-a. Poftiți să luați o gustare.

Sub un umbrar de crăci și frunze, e o adevărată cârciumă. Au un violonist și un diblar, care cântă și din gură. Mai întâlnim și alți ofițeri, care gustă cu condescendență de pe farfurioarele cu friptură și din paharele groase, aburoase, cu vin roz. Un plutonier se apropie de mine.

— Domnule sublocotenent, ce ziceți? când om pleca de aici?

— De, mă Vasile, știu eu... Văd că nu e rău nici aici, și arăt cu privirea cârciuma.

— Domnule sublocotenent, avem și noi neveste și copii.

O durere amorțită mă înjunghie între coaste, dar lăutarii cântă mereu. Când, dau iar cu ochii de Văraru.

— Domnule căpitan, ce facem cu Văraru ăsta?... Îl mai ținem?

Văraru a priceput și se apropie, spre bucuria ofițerilor, pe care-i amuză nesfârșit cu răspunsurile lui nemilitărești.

— Ce, mă, vrei să pleci? Tu nu vezi ce tânăr și voinic ești?

— Nu sunt, domn căpitan, să trăiți... Sunt bătut de Dumnezeu, și e gata să ne arate o hernie, în hohotele de râs ale tuturor.

— Te facem capural, mă Vărarule, încearcă unul să-l parodieze... Când te-oi duce acasă, se sperie țiganii tăi.

— Mă faceți... păcatele mele... că eu n-am făcut militărie... nu știu nimic.

— Ascultă Vărarule, cum îl cheamă pe rege?

Văraru nu poate pronunța niciodată „Ferdinand” și acum refuză, izmenindu-se ca o fată:

— Da lăsați-mă, dom locotenent... Că dacă nu-s militar...

Ofițerul se înfurie:

— Ia ascultă, mă țigane, ce? noi glumim aici?... ei, al dracului: „drepți”!

La strigătul crispat al ofițerului, omul îngheață, luând o poziție aproape soldățească, pe urmă comanda tună: Culcat... drepți, culcat... drepți. Și Văraru se trântește și se ridică de la pământ în măsura comandei, ca o broască automată.

— Văraru, cum îl cheamă pe majestatea-sa regele?

Prăpădit rău, răspunde din suflet și fără să privească pe nimeni:

— Să trăiți, pe domnul... rege îl cheamă Lisandru.

E un hohot general de râs. Cel mai frumos nume i se pare lui Văraru acesta de Lisandru și-l dă bucuros regelui, când nu poate ști numele adevărat.

— Cum Lisandru, mă? Vezi că la noapte faci trei schimburi de planton.

— Îl cheamă pe regele... pe regele, îl cheamă „don colonel Lupașcu...” strigă disperat Văraru de frica serviciului.

E singurul nume oficial pe care l-a putut reține și-l dă în extremis tuturor pentru că probabil socoate că, fiind cel mai înalt, e cel mai aproape de al regelui, dar pare că știe că nu e chiar al regelui.

— Domnule căpitan, dar în definitiv ce facem cu el?

— Eu știu? să-i dăm drumul... Dar n-are nici un fel de act... nu poate dovedi că a trecut de treizeci de ani...

Îl ținem să-l facem lăutar.

Intervine camaradul Popescu, flăcăul, surâzând:

— Dă-l dracului, domnule căpitan, că are patruzeci de ani bătuți. Și nici nu știe să cânte, că e lăieț pădurar.

Căpitanul ne asigură că mâine-poimâine îi dăm drumul.

— Gheorghidiule, un bilet de la amicul tău Lajos. Toți camarazii urmăresc cu interes prietenia mea cu ofițerul ungur, care comandă compania de acoperire a vămii.

Mă invită, ca de obicei duminica și sărbătoarea, pentru după-masă, către ora patru, la o partidă de popice și de halbe de bere, cu vameșul lor, cu vameșul nostru, cu polițaiul de frontieră și cocoanele lor. Sunt petreceri inimoase, cu râs mult, cu glume strașnice. Căpitanul mă sfătuiește, cu o autoritate potolită, să renunț azi la această petrecere. „Să treacă inspecția asta.”

Are dreptate. Am azi mult mai multă nevoie să stau liniștit. Fraza „să treacă inspecția asta” răsună iar cu ecouri, în golul gândurilor mele. Dacă „mâine” e trecut?... Simt un fel de creștere dureroasă în mine, de parcă m-aș ridica în vârful picioarelor.

După masa de la popotă, pe potecă, peste tranșee, mă duc să mă culc acasă. Dar cum rămân singur între pereți, se redeșteaptă în mine gândurile ca stafiile. Dacă Grigoriade pleacă luni dimineața, nu voi mai putea avea niciodată acea certitudine, care singură ar pune capăt — într-un fel sau altul — iadului sufletesc în care mă zbucium. Gândul plecării, cu fiecare ipoteză nouă, se încinge în mine ca un foc. Îngrozit, mă scol din pat și hotărăsc să mă duc la prieteni. Sunt doi sublocotenenți, care locuiesc amândoi într-o odaie mare cu două paturi. Joacă domino. S-au dezbrăcat de vestoane, și-au scos bocancii. Se păcălesc unul pe altul și jubilează zgomotos. Intru și eu al treilea. Fac sforțări disperate să mă angrenez jocului și dispoziției camarazilor mei. Haranoiu își așează plăcile.

— Să știți că dacă vă bat în partida asta, am noroc. Mi-aprobă colonelul mutarea de la a II-a... Scap de Corabu.

Căpitanul Corabu, cum am spus, e spaima regimentului. Are o figură de inchizitor tânăr, cu fața osoasă, cu mustața tunsă scurt, neagră. Și-a înnebunit oamenii și ofițerii cu severitatea lui, chiar comandantul „cel mare” al regimentului, speriat de atâta disciplină, a scris că socoate că primul glonț al companiei a II-a va fi pentru comandantul ei. În batalionul nostru de oameni cumsecade și necăjiți, cum ne erau toți ofițerii, de păreau mai curând niște dascăli provinciali cu ticuri și nevoi, Corabu era militar cu studii severe la Viena.

— Eu sunt mai generos, adaugă Săvulescu. Dacă voi câștiga, la sfârșitul lunii ne schimbă de pe frontieră... Mergem la R..., dansăm la iarnă și ne revedem damele, fraților.

Dar eu? Ce caut eu cu exasperatele mele complicații în această lume? Eu ce să doresc, ce să izbândesc eu, dacă voi termina cel dintâi plăcile albe, cu jumătăți și puncte negre?

Către patru după-amiază năvăli în odaie un gradat, care luă speriat drepți:

— Trăiți, domnule sublocotenent... Poftiți jos în tabără.

— Toată lumea, mă băiete? Ori numai a 11-a?

— Toată lumea. E ordin să echipăm oamenii și să ridicăm posturile de pe frontieră.

Încremenim cu toții.

— Să ridicăm posturile, băiete?

— Așa e ordin... până într-un ceas să fim gata. Au și început să se adune domnii ofițeri jos.

Săvulescu a început să chiuie... să facă tumbe în așternutul patului:

— La R..., fraților... ne revedem damele.

Chiuie și urlă, Haranoiu nu-și găsește, de zorit ce e, bocancii.

— Mă băieți, dar dacă o fi război? întreb eu bănuitor.

— Ce război, Gheorghidiule băiete, ce război? Ar fi venit ordin să retragem posturile de pe frontieră? sau dimpotrivă să le întărim? Acasă, băiete... Mergem la R...

Coborâm în vâlcea, peste garduri și fânețuri, ca nebunii. Jos în vatra taberei, între bordeie, e mare mișcare. Ofițerii de la celelalte companii sunt nedumeriți. Aflăm un lucru nou: e ordin să se împartă muniția de război pe oameni.

— Ce-are a face, explică unul. E mai ușor de transportat așa, împărțită.

E o lumină de după-amiază duminicală, cu soare care pare și el mai curând la plimbare decât la lucru.

Orișan scoate o foaie de ziar, scrisă numai pe o față, cu litere negre enorme. E o ediție specială: Mâine la ora cinci după-amiază e convocat un consiliu de coroană.

Răsuflăm ușurați... vom pleca de aci.