Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Dar după ce pleacă Grigoriade, găsește telegrama „uitată” pe masă. Vrea s-o ia, să alerge după amicul nostru, când privirea îi cade pe text... și ce citește? Un singur rând: „Dacă n-ar fi proști, deștepții ar muri de foame”.

Grigoriade spune că pariase cu un amic că Dinculescu va „marșa”, ba că era sigur că va refuza să citească telegrama ticluită.

Râd așa de stupid, ca un detectiv neghiob, prost machiat.

— Domnule, al dracului... strașnic tip. Știam și eu câteva de-ale lui, cu femeile...

— Ascultă și cu femeile una bună... Cunoscuse, spunea el, la o recepție la legație, o femeie splendidă. Și cum o cucerise e o poveste. Nu știu cum făcuse rost de invitație la legație, se vede că era cunoscut din vremea când avea parale, dar acum n-avea cămașă la frac. Ei bine, spunea că și-a făcut un plastron din carton, pe care a lipit hârtie albă de lux. Și așa, era printre cei mai bine. Îi trece prin cap să facă partenerului de vizavi, la cadril, o farsă, dar să vezi ce farsă. Îi spune în șoaptă, în treacăt, în timpul dansului: „Încheie-te la pantaloni”. Bietul om să-i vie rău. Știi... Știi cum e fracul desfăcut în față, nici vorbă să ducă mâna. Făcea fețe-fețe și-l treceau sudorile. După dans, când a văzut că și-a bătut doar joc de el, a vrut să facă scandal, dar s-a terminat cu bine și a râs toată lumea. Ei bine, domnule, îți vine să crezi? cu gluma asta a cucerit femeia... una din cele mai bine femei de la Paris, nevasta unui consilier de legație cu nume mare, foarte bogat.

Nimic nu mă interesează din flecăreala asta, mai mult pare-se ticluită din anecdote, dar ea îmi zugrăvește de minune tipul meu, care își făcea un ideal din asemenea ispravă, și erau toate din bagajul admirației lui sincere. Mă gândesc în ce mocirlă te poate băga o femeie. Colonelul se amuza și el cu simplitate, povestindu-le. Dar ardeam să vie la lucruri mai apropiate de mine.

— A, eu știu o întâmplare a lui cu o femeie din București.

— Stai-stai, că și asta e interesantă. Într-o zi, când femeia era la el în garsonieră, și-l credea pe bărbatu-său plecat pentru trei zile la o conferință diplomatică, nu știu unde, ea se hotărăște să rămână toată noaptea la Grigoriade, dar, pentru orice întâmplare, trimite acasă un plic desfăcut, ca din partea celei mai bune prietene — Madeleine o chema, zice el — prin care asta o roagă să vie să doarmă la ea, că-i e urât singură, căci bărbatul ei e plecat. Și, sigură de această prietenă, cea mai bună a ei, nici nu o mai întreabă măcar. Trimite biletul cu indicația printr-un comisionar, să spuie cameristei să-l puie chiar pe măsuța din dormitorul ei. Catastrofă. Bărbatul vine de dimineață de tot, îi face un scandal imens. Pasămite, el petrecuse toată noaptea chiar cu „cea mai bună prietenă” a nevesti-si... Femeia, uluită, prinsă așa în cursă, se stăpânește, nu spune o vorbă și pleacă. Dar cum tipul vrea să divorțeze, ea își aduce aminte că mai are o prietenă, Madeleine, o roagă, o imploră pe ea și pe bărbatul ei să declare că ea a scris scrisoarea și, după destule peripeții, izbutesc să-l convingă și pe bărbat de acest lucru, că voia nebunul să strice casa.

Tot sufletul mi-a devenit alb ca pielița pe care o atinge termocauterul. Îmi închipui seria de complicități care s-au contractat pe socoteala mea. Cu Anișoara, cu bărbatu-său, cu servitoarea mea (ca să-mi puie scrisoarea la îndemână). Toți știau... și eu mă împăcasem convins și fericit.

Colonelul a mai povestit și alte isprăvi, dar eu n-am mai ascultat nimic. A trecut, nu știu când, la alte chestii, a vorbit despre consilii de coroană, despre armament și altele. Nu auzeam decât tonul lui, urcând și coborând, ca și liniile de întuneric de pe lături, fără să înțeleg nimic. Ca să nu prindă de veste, îi parodiam finalurile de frază.

— ...rege... răspicat... tată-său... „mie-mi trebuie un liceu militar”.

— (scăzut) liceu militar... sigur...

— săptămâni... Anglia... alb... patru sute de mii... îți vine să crezi?

— (absent și mirat, cu vocea uscată) Extraordinar!

Simțeam că nu voi mai apuca ziua de mâine. Dacă aș putea să mă întorc, și simțeam, material, că drumul vieții mele o ia acum pe o perspectivă de judecăți, ecouri de gazetă, ocnă. Că de pe acum nu mai sunt ce am fost. Dacă nu mă întorc însă, înnebunesc. Tot ce era în mine căpătase o viață exasperată, ca și când un virus puternic rupsese țesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ și-l izbea în creier, ca un puhoi în mal. Tot ce fusese fericire, culoare și lumină înduioșată în trecutul iubirii mele, acum deveneau motive de furie. Gândul că am „marșat” (vorba colonelului) făcea să-mi fiarbă mai mult sângele. Din trecut îmi veneau unele peste altele, ca peisaje și momente diverse suprapuse în film, fragmente de scene, când eram nebun de fericire și încredere. Avusesem îndoieli, care erau urmate și anulate de scene verificatoare oarecum. De atâtea ori în trecut avusesem bănuiala că eram înșelat, interpretând o serie de gesturi și momente într-un anumit sens. Dar privind altfel punctul de plecare, seria avea alt sens. Era pe atunci un joc de alb și negru. O foaie era împărțită în romburi alăturate, albe și negre. Uneori, când priveai, aveai impresia că sunt cuburi pline, cu muchiile spre tine, dar alteori, aceleași romburi erau goluri cu muchii adâncite. Lucruri pe care le interpretasem într-un fel, le înțelegeam acum altfel. Când n-a vrut să plece la țară, când a vrut mai ales să vie de la țară, deși el era acolo (eu am crezut atunci că o plictiseau toți și că vrea să fim noi amândoi, acasă; iar acum înțeleg că probabil era geloasă și că se certase cu el), când mergeam la teatru, când nu și-a mai vorbit cu Anișoara, când mi se dădea și când nu mi se dădea. Pentru tot trecutul acesta, aș fi vrut acum o explicație care să răsucească totul, o răfuială înnebunitoare.

Intram, ca printr-o poartă, în Cheile Dâmbovicioarei, în spărtura cărora era întuneric răcoros și deplin, căci luna nu mai răzbătea. Erau luminate, ca de o candelă, numai sus de tot, amețitor, stâncile și muchiile de creastă cu brazi singuratici. Pe tot drumul de la Rucăr, n-am întâlnit nici un trecător și iată acum în defileu câțiva inși într-o căruță par diavoli, de neașteptat acolo. Ne fac loc, oprind, dându-se la o parte, până în șivoiul urlător, de parcă ne pândesc.

Din cauza apei nu mai putem vorbi și tovarășul meu de drum tace și el. Eu fac planul cum să reviu în sat, după ce mă despart de colonel, ca să mă întorc la Câmpulung. Voi promite o avere vizitiului ca să întoarcă numaidecât cu mine, până întâlnim altă trăsură. Pot să mă dea, dacă vor, dezertor. Până când nu s-a luminat încă de ziuă, trebuie să se hotărască, să se sfârșească totul. Restul pe lumea aceasta nu are nici o importanță. Colonelul și-aprinde iar țigara și, la lumina roșiatică a chibritului, mă privește lung.

— Ce ai? Nu ți-e bine? Nu mai pleca la drum fără manta. Sau ia-ți cu dumneata și un veston mai gros.

Îmi aduc aminte că dimineața trecusem pe același drum, uluit de soarele și de mirosul dimineții de munte, fierbând de nerăbdare să ajung mai repede, căci îmi cerea să viu negreșit și gândeam că suferă fără mine. Ieri credința asta că „suferă fără mine” îmi dădea o beție înduioșătoare, iar azi amintirea acestei încrederi îmi provoacă greață, de mi se strâmbă buzele. Și, cum bate la un organism bolnav pulsul, cu atât mai tari erau zvâcnirile de silă, cu cât mai vii fuseseră bucuriile.