Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Colonelul nu mai pricepe nimic. E impresionat de frumusețea femeii și nu știe ce atitudine să ia. S-o considere soldățește ca pe o cocotă, căci frumusețea ei are ceva de cocotă, sau să ia un fel de „drepți” sufletesc în fața unei femei din lumea bună și a unei scene de dragoste înduioșătoare.

Abia când ieșim pe șoseaua albă, care, departe, ocolește Mateiașul la mijlocul înălțimii lui ca o balustradă, îmi spune cu o timiditate de mustăcios strâns în veston militar:

— De aceea spunei că nu vrei să pleci? Hă?

Îi explic că e nevastă-mea și rămâne uimit. Pe urmă, ca să câștige timp să gândească, strigă către vizitiu:

— Hai, dă-le bice, Vasile, că ne-a apucat noaptea; și mai încolo, când s-a hotărât: Păi bine, domnule, atunci ce căutai la hotel? În cazul ăsta, nu vreai să mergi... din cauza ăleia de la Splendid?

Ce i-aș putea explica? Îi spun așa, într-o doară, uitând că era vorba să trecem pe la un prieten, că acasă aveam să rămân, iar la hotel nu căutam decât niște cunoscuți.

— Frumoasă femeie! drept să spun.

Complimentele care mi se fac pentru nevastă-mea mă scot din sărite. E, în oricare din ele, un regret, o dorință confuză. Alături de fiecare cuvânt e prezent ca umbra lui un sens nemărturisit, dar care e știut de toți același, iar orice ocol nu face decât să-l sublinieze și orice intenție de explicație să-l agraveze. Dar acum suntem departe și — e poate și o infinitezimală doză de lichelism ierarhic — o clipă sunt vag măgulit că șefului meu îi place nevastă-mea. Rămânem amândoi îndelung pe gânduri.

În legănatul trăsurii regimentului, lăsăm de o parte și de alta ultimele case ale Câmpulungului. Coboară mai toate până în prundișul râului cu șivoaie împletite. Unele par cu etaj, căci au pivniți ca un subsol înălțat, iar deasupra lor pridvorul. E ciudat să vezi pe unele reclame de firme ultraoccidentale: „Pneu Michelin” sau „Vermouth Cinzano”. Soarele coboară după culmile Iezerului și Păpușii, văzute acum din partea astălaltă, și încoace, sub ele, e turla schitului Nămăești. S-a înserat de-a binelea și pe coasta goală a Mateiașului au început să ardă varnițele. De departe par niște vulcani în plină erupție, dar, pe măsură ce trăsura se apropie de ele, își scad mărimea și forma, devin numai niște clăi mari de piatră, cu cratere albe de jăratic care luminează seara cerul ca niște proiectoare. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit, și ca să ne facă loc oamenii îndeamnă boii cu chibzuială, căci sunt porniți la drum lung. E un larg fior spațial care precede întunecarea adevărată. Dincolo de spinarea goală care coboară din vârful Mateiașului, ni se pare că ard nemărginit pădurile, pe care nu le vedem, dar le știm bogate, pe povârnișuri de munți. Când ocolim însă pe șoseaua pietruită tot cu var, încolăcită pe trupul muntelui, vedem că nu sunt decât varnițele de pe povârnișul celălalt, aceleași clăi mari de piatră cu cratere de jăratic alb, la cincizeci, o sută de pași de șosea.

Mersul în trăsură, mult mai mult decât cel în mașină, a fost și e încă una din voluptățile alese, pentru mine. Legănarea arcurilor e cel mai bun și îmbolditor ison ritmic al gândurilor. Așezarea corpului, ca într-un fotoliu scund, e dintre cele mai tihnite. Și mai ales e faptul osebit de prețios că, fiind condus de alții, nu ai nevoie să fii atent la incidentele drumului. E un „abandon” total, ca într-o îmbrățișare a întregului suflet.

Pe stânga și pe dreapta, la înălțimea capului, nu sunt, și de o parte și de alta, decât două paliere de întuneric vag și forme nelămurite, care se deșiră după un sul abstract. Mă gândesc cu bucurie că m-am înșelat. Că e probabil că femeia mă iubește. Bucuria ei azi, când m-a văzut, de ce aș suspecta-o? Pentru că mi-a cerut o sumă de bani? Poate că e o dovadă de egoism refuzul meu. N-am nici un motiv să cred că minte. Într-adevăr, n-a făcut nici un soi de cunoștințe, a fost tăcută, retrasă. Niciodată, de vreun an încoace, n-aș fi crezut că femeia aceasta poate trăi astfel, numai a mea. Și iată că tocmai acum eram în pragul nebuniei. Bucuria acestei regăsiri sufletești îmi e cu atât mai intensă, cu cât vine după disperarea care mă împingea la asasinat. Și graba firească și indiferentă cu care mi-a arătat scrisoarea... De ce mi-ar fi arătat-o, dacă ar fi avut motive să ascundă ceva? Mai ales gestul acesta mă dezarmează.

— Dormi, domnule?

— Nu, domnule colonel, mă mai gândeam... așa. Eram acum tot învăluit în amintirea surâsului îndurerat și a ochilor mari ai nevestei mele, la plecare. Mă gândeam, cu recunoștință, că femeia aceasta merită toate sacrificiile din lume. Ce ar fi fost viața mea fără ea? Și ce nebunie îmi ardea sufletul?

Merita ziua de azi sfârșitul pe care i l-am dat eu?

Farurile puternice ale unui automobil ne-au prins într-o prelungă și inefabilă plasă de lumină, prin care, oferiți captivi celor dimpotriva noastră, alunecăm treptat. Colonelul tace cu ochii deschiși și mă surprinde atâta preocupare la un militar. Dar se și explică, fără să fie întrebat.

— Domnule, asta nu e viață. Iată doi ani de când sunt aici pe frontieră. Nu mi-e casa casă, nu mi-e masa masă. Uite, acum vine toamna, mai sunt două săptămâni până-mi merg copiii la școală.

— Aveți copii mici, domnule colonel?

— Am doi. O fată într-a cincea. E tocmai la Madona Dudu, la Craiova, și un băiat la noi acasă, la liceu. Acum, ce mai știu eu de ei? Aproape ne-am înstrăinat. Stăm așa, în satul ăla bătut de Dumnezeu, în creierii munților. Mai bine am intra odată în război, să se termine.

— Credeți că mai intrăm? Eu socot că vom rămâne neutri până la sfârșit. Unde mai pui că riscăm să fim zdrobiți?

Își aprinde țigara și, firesc, fără importanță:

— De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sunt pe sfârșite. N-au picior de soldat în Transilvania și au ajuns să mănânce până și mortăciuni. Moare lumea de foame la Budapesta, nu se mai dă decât cu condicuță pâine. Dar n-ai manta, văd că ți-e frig? Ești cam subțire îmbrăcat. Vasile, dă pătura de sub tine.

Era într-adevăr, răcoare. De peste vârfurile de brazi venea un suflu rece ce mă făcea să-mi simt pielea. Nu aveam decât o bluză de șeviot verde, de vară, pe mine și pantaloni de raitcort, subțiri ca pânza. E mai bine cu picioarele învăluite în pătură.

Casele din Dragoslavele, înșirate pe stânga și pe dreapta șoselei, par, în întuneric, mai toate la fel. Oprim la o crâșmă de drum mare.

— Hai să ne dăm și noi jos... Mai luăm un pahar cu vin, până răsuflă puțin caii. Vasile, vezi de ei. Poate să și îmbucăm ceva, că am plecat cu nepusă masă.

Sub umbrarul luminat de un felinar alburos, mai sunt câteva mese. În jurul lor, munteni stau încet de vorbă. Lângă ceteraș, singur un voinic cu privirea închisă, cu mustața mare. E beat. Știe că îl privim toți, dar pare plecat într-o lume, a lui. Pe masă, are și patru pahare pentru cântăreți. Cere din nou băutură. De la o masă vecină (pat de scânduri pe bulumaci subțiri), îi strigă un vecin:

— Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat...

Surâde, mustața îi mărește parcă surâsul.

— Se țin după mine puii de lele... simt, afurisiții! și surâde unei vedenii din el.

— Mă Nistore, mai păstrează, mă... o fi azi sâmbătă, dar sunt două sărbători la rând, că luni e Sânta Maria, nu se lucrează la Dârste, oprește bani ca să poți bea și mâine seară.