Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

A trebuit să afirm cu grabă, surprins de această ținere de minte a ei:

— E aici în Câmpulung. Era cu încă un ofițer de la divizie... M-a chemat și mi-a spus că neapărat, astă-seară încă, să fiu la regiment.

Mi-am încins sabia, mi-am verificat steyerul de buzunar, am sărutat-o chiar, pe această femeie care nu mai era a mea, care era a morții. Am privit-o cu indiferența cu care privești un tablou. Și frumusețea ei blondă era acum de reproducere în culori, vreau să spun că avea ceva uscat, fără viață, așa cum e diferența între culoarea uleioasă și grea a tabloului original și între luciul banal al cromolitografiei.

Îmi spuneam, în gând, cu simplitate: voi fi dus în fața juraților. Totdeauna am avut obsesia lor și acum mă vedeam ajuns acolo, ca și când, încă de când eram mic, primisem un bilet cu destinația asta. Nici un moment însă nu m-am gândit să mă sinucid și eu. Femeia aceasta, omul acesta mă mințiseră, jucaseră cu mine o comedie sinistră al cărei sfârșit nu putea fi decât pedeapsa lor.

Și, cu același automatism de om purtat de o idee fixă, am pornit-o pe strada bolovănoasă în jos.

Pe bulevard, cred, mă oprește o voce scurtă și tăioasă:

— Domnule sublocotenent...

Era locotenentul-colonel, ajutorul comandantului.

— Dumneata ești din **? și-mi spuse numele regimentului. Nu vorbisem, de aproape, niciodată amândoi. Ce cauți aici?

M-am gândit la tot răul pe care puteam să-l fac comandantului de batalion și am mărturisit că, fiind trimis la Rucăr, m-am abătut până aici.

— Am dat ordin să nu-și părăsească nimeni unitatea. Ai să pleci imediat la Dâmbovicioara.

Cât timp eu conduceam lumea, o conduceam în mod logic. Acum, eram la deriva unor puteri superioare mie și nici o întâmplare nu mă mai putea mira. Această întâlnire cu colonelul, pe care o mințisem cu un sfert de oră mai înainte, nu făcea decât să-mi întărească și mai mult convingerea amorțită că tot ce e de întâmplat trebuie să se întâmple.

M-am închis într-o cameră de hotel, la capătul micului bulevard și cum clădirea, veche, era latură curmezișă la capătul lui, de la fereastră priveam în plin, în față, mulțimea care se plimba. Am tras perdeaua, am spionat câteva clipe și pe urmă m-am lungit pe patul destul de murdar, cu cuvertura ieftină și perna prea mică.

Fac, cu o plictiseală indiferentă, planul răzbunării. La ora zece mă voi ascunde pe o uliță vecină, de unde pot supraveghea intrarea și ieșirea din casă. Dacă ea pleacă de-acasă, o voi urmări până la locuința lui. Dacă vine el la ea, voi bate întâi, iar dacă nu mi se va deschide imediat, voi sparge ușa și pe urmă ce va fi voi vedea.

Dacă până la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă și trebuie s-o găsesc culcată, căci mi-a spus că se culcă devreme și deci minciuna e un indiciu de vinovăție. Înseamnă, nu-i așa? că e la amant. Dar cum să găsesc locuința lui? M-am gândit să trimit pe cineva să afle adresa, îmi dau seama însă că e o copilărie. Dealtfel, am certitudinea că el va veni la ea. Bătaia în ușă a coanei Atena, reamintită, mi se pare acum suspectă, așa ca un soi de exces de zel cu înțeles.

Beam un pahar gros de apă verde și vroiam să pun revolverul pe măsuța de noapte, când aud bătăi sfioase în ușă. Chelnerul îmi spune că mă cheamă cineva numaidecât jos. Nu pricep nimic și cobor.

E colonelul.

— Haide, domnule, la regiment. Ce mai întârzii? E ordinul grupului de acoperire ca mâine absolut toată lumea să fie prezentă la unități. N-ai să ai trăsură. Te duc până la Dâmbovicioara și de-acolo o iei pe jos. Mâine în zori ești la companie.

Nu mai simt oboseală. Îmi ard acum ochii, tari în cap, și de abia mă stăpânesc.

— Domnule colonel, mi-e imposibil să merg acum, mai lăsați-mă... Voi veni la noapte.

— Ce la noapte, domnule? Vii cu mine sau te arestez imediat.

Mă cuprinde o agitație cumplită. Simt că înnebunesc la gândul că aș putea pleca fără să lichidez drama căsniciei mele.

Poate că ochii mi-au ieșit din orbite, buzele mi le simt arse, tremur tot.

— Domnule colonel, viu diseară. Am trăsură, lăsați-mă.

Vorbește hotărât și calm, de parcă ar fi la celălalt capăt al telefonului, unde se aude bine și numai eu mă zbucium aici, unde totul e neangrenat.

— Fugi de-acolo... vii cu mine... mai lasă-le dracului, damele alea. Vasile, du-te sus și adu bagajul domnului sublocotenent. Și îndoind toată trăsura, când pune piciorul pe scară: „Hai, vino sus”.

— Mă duc să-mi iau singur ce am în cameră și viu.

Simt că sunt între viață și moarte. Dacă mă arestează colonelul, sau dacă fac cumva vreun gest de insubordonare, complic totul și niciodată nu voi putea afla adevărul. Mă prind în imposibilitate, ca acela care e căzut în mlaștină și cu cât mă voi zbate, cu atât voi coborî mai adânc.

Mă gândesc la o ultimă soluție. Îi spun colonelului că am bagajul la un prieten, ca să pot trece astfel pe la mine... Nu este exclus ca amantul femeii să fi și venit, crezându-mă plecat... Și atunci totul găsește dezlegare. Dacă nu-l găsesc acolo, cel puțin să-i urlu ei că știu tot, că, dacă își închipuie că își bat joc de mine, se înșeală, să-i spun că poate să plece, că adineauri am refuzat donația pentru că știam totul. S-o strâng de gât și să-i răcnesc cât voi putea de îndârjit și exasperat: „Știam totul... știu absolut totul”.

Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gândul că ei socot că nu știu nimic.

Ca un resort împins, strâns la maximum, trebuie să izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilință, neliniște și furie.

Colonelul convine să treacă pe la mine și eu strâng, crispat, revolverul în buzunar.

Treceam cu trăsura încet, căci cofetăriile au scos mesele nu numai pe trotuarul strâmt, ci până în mijlocul străzii înguste. Doi domni joacă table și cu ei nu se întâmplă nimic acum în clipa asta cumplită, ca și cu toată mulțimea în culori de bâlci, care forfotește. O luăm pe la primărie în sus, trecem pe lângă o farmacie, ocolim colțul, unde, în pragul prăvăliei cu opinci, lumânări, pălării și arnici, își așteaptă mușteriii negustorul în ițari și cămașă. Cu nimeni nu se întâmplă nimic.

La ferestrele noastre, perdelele gălbui sunt lăsate. La fereastra de la camera ei, coana Atena privește rezemată lumea de pe stradă. „Ei, n-ai plecat, domnule Gheorghidiu?” „Bună ziua, domnule colonel, iar ai venit pe la noi?” Cunoaște pe toată lumea.

Tremur tot. Perdelele lăsate mi-au turnat otravă în sânge. Bat în ușa, care e închisă, și dinăuntru vocea ei întreabă obosit: „Cine e?” Iar când deschid, și ea în cămășuță, și sofaua, cu așternutul mototolit, sunt tot cum le-am lăsat.

E mirată vag, nu însă surprinsă, că m-am întors. I-am explicat că am pierdut un ordin al regimentului și că socot că l-am uitat acasă. Caută puțin și, în loc de ordin, îmi dă o scrisoare cu scris mare și aplecat spre dreapta:

„Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung ca să-mi văd o mătușă și niște verișoare. Dacă vreți, răspundeți-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”

Și iscălește G.

Privesc biletul cu neîncredere. Simt însă că lucrurile au intrat într-un făgaș normal. Momentul de criză e trecut. Plasez, cu oarecare abilitate, ordinul la capătul sofalei, îl iau și după ce lămuresc amănuntele, cerute de ea vag și obosit, o îmbrățișez automat și cobor. Apare din nou la fereastră, pe umeri cu o hăinuță de mătase albă și puf, și-mi trimite un surâs ca un sărut de madonă rănită. E o frumusețe dolentă, descurajată și loială. Are părul auriu și albastrul ochilor palid. Mai mult ca oricând pare pictată pe smalț.