Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Grăbim iar pasul, căci soarele a început să urce. Cu cât ne apropiem de sat, de o parte și de alta a șoselei, sunt acum gardurile de uluc ascuțite ca săgețile, toate la fel și care închid livezile de pruni. Gâtroși și codobature isterice zboară de ici-colo peste pietre de râu, peste pomi.

Ajuns încă dimineața în piața Rucărului, simțeam că mi se dilată inima, căutând o trăsură pentru Câmpulung. Neveste cu coșulețe ca niște căldărușe de răchită, pline cu zmeură culeasă din coclauri stâncoși, pe unde întârzia, nu bănuiau ce neliniște făcea să-mi ardă privirea. Munteni frumoși și muntence umblau forfota târguind, așa de curat proaspeți în portul alb-negru, că păreau figuranți de teatru dacă n-ar fi fost de jur-împrejurul acestui sat culmile verzi sau stâncoase, strălucitoare toate de oglinda înrourată, albastră, a cerului și aurul luminii de dimineață. Simțeam în mine acea vagă importanță, pe care, indiferent de alte sentimente, o simte în timpul pregătirilor cel care are să se supuie unei operații, într-o zi frumoasă. Rezemat de bara de fier a micului chei de piatră, priveam apa dumnezeiesc de limpede, făcută anume pentru creșterea și bucuria păstrăvilor parcă, rostogolindu-se peste pietroaie, auzeam uruitul ferăstraielor care tăiau în lung bușteni și zâmbeam gândind la trupul gol și auriu al nevesti-mi, în așternutul alb, pe sofaua de la Câmpulung. Pentru ce viața, pentru ce nebunia acestei organizări sociale contrariază fericiri atât de firești? și pe care le dorim atât de mult?...

Treceam uruind podul de lemn, lung de tot și negru cu picioarele lui multe, ca un gândac nesfârșit peste Dâmbovița, desfăcută în șuvoaie, încărcată de bușteni cojiți, bolovani și pietriș. După Dragoslavele, alături de carele lungi de 8-10 metri, cu bușteni (căci au osiile desfăcute de leagăn și roțile mutate la un capăt și la celălalt al celor trei trunchiuri de brad menite căratului), întâlnim adesea femei călare pe cai mici, cu șei mari de lemn, acoperite cu blană de oaie, mereu cu pălăriuțe negre, uneori peste marame, cu ii, înflorite altițe și cu șabace, în opinci scorțoase.

Spre Mateiaș, șoseaua pietruită văros urcă întortocheat, pare că dă uneori în gol, într-o apă a cerului, pentru ca, trecut de ocol, valea să se prăvălească jos de tot, cu drumuri și sate acolo, în fundul larg al ei.

Am ajuns aproape de amiază. Într-un pavilion în grădină, ni se așeza masa, dar până la ora prânzului am ieșit în oraș și ne-am plimbat pe bulevard. Am fost înduioșat de bucurie când am văzut că pe nevastă-mea n-o salută nimeni. Aveam orgoliul secret de a fi posesorul unui exemplar a cărui raritate trecătorii n-o bănuiau decât vag, după frumusețea femeii, fără să știe amara voluptate a vieții noastre sufletești. Era în această plimbare de amanți prin marea mulțime ceva din plimbarea unor ofițeri superiori, îmbrăcați civil, pe care soldații, dacă ar fi știut cine sunt, i-ar fi salutat înlemniți.

Amiaza era învolată și lumina fierbea, ca în cupă șampania rece.

Prin fața grădinii publice, mulțimea vilegiaturiștilor în haine și rochii deschise ca de Paști se îmbulzea primăvăratică. S-a oprit mirată, ca o fetiță, în fața unei fântâni țâșnitoare, pe umbrele de apă ale căreia, un savant localnic, probabil, avusese ideea să arunce o minge de tinichea vopsită, care juca neobosită. Am trecut prin piața cu grămezi de mere, pere și prune, coșulețe cu zmeură și mure, așezate pe tarabe aliniate ca soldații. Untul era adus în putineiul cât o donicioară în care a fost bătut. De acolo, ne-am dus spre parcul băilor, prin orașul cu casele luminoase, parcă în fiecare noapte spălate de ploaie sau de rouă, ceea ce nu împiedica soarele de amiază să fie viu și neastâmpărat. Pe aleile cu brazi și molifți, cu copii care alergau și bătrâni care jucau table, așteptându-și rândul la baie, ne-am plimbat și noi, până în albia nesfârșit revărsată, cu prundișuri și șuvoaie împletite, a Râului Târgului. Nu vream să cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decât femeia aceasta cu rochie de culoarea caisei, cu brațele goale, lungi și plinuțe, pe care în fiecare clipă eram isptit să-mi alipesc podul palmelor. Pe podețul de lemn, care e la intrarea în parc, peste pârâiaș, s-a oprit să cerceteze mirată moara mică și scocul ei de lemn, cu mușchi verde. O priveam eu, și o privea toată lumea, pe femeia asta întoarsă cu spatele la noi, a cărei siluetă aurie toată parcă dădea încă răcoare priveliștii rustice. Când a întors ochii albaștri, erau tot așa de limpezi ca apa care gonea peste podeala cu mușchi verde. Masa ne aștepta în chioșcul din fundul grădinii, proaspătă și ademenitoare, cu supă de pasăre, pui fripți, brânzeturi și zmeură, cu vizita — oprită în prag și curioasă — a doamnei Atena, care vrea să afle ce facem pe graniță. Pe urmă am fost singuri.

Simțeam un val de recunoștință umilită pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalți oameni. Mi se părea concludentă această atitudine a ei... și-mi reproșam neîncrederea și neliniștea de altădată. Simțeam voluptatea unei posesiuni depline a trupului și a sufletului ei.

Siesta, în orășelul obosit de aerul tare al dimineții și cu perdeluțele trase pretutindeni, a fost pentru noi o după-amiază de istoviri exasperate și de bucurii, care, deși așteptate, erau cu atât mai prețuite. Negreșit, trupul alb-auriu al acestei femei nu era fără cusur. Evitând să aibă un copil ca să nu-și diformeze corpul, din cauza brutalității tratamentului ajunsese la rezultat opus. Când eram furios și sufeream din pricina ei, simțeam un fel de drojdie de satisfacție că sânii, nici chiar atunci când era culcată pe spate, nu mai aveau acea elasticitate dură de fructe, că acum, când se măriseră, alunecau ușor, firește prea puțin, înspre coaste fără să mai afirme neastâmpărata mură, ca un sigiliu al voluptății, din vârful lor. Plinul șoldurilor nu mai avea liniile de liră de la început și era ciudată corespondența între impresia aceasta de scădere, de atrofiere pură a lor și înflorirea molatică a sânilor. Mușchii coapselor, care erau, în zilele dintâi, întinși, semeț, de la genunchi până la șold, acum se relaxau, mai catifelați, mai dulci la pipăit, imperceptibil, spre interiorul picioarelor. Dar atât de inexplicabile sunt întortocherile iubirii, că acum, când o simțeam înduioșat alături, tocmai aceste scăderi erau pentru mine prilejuri de voluptate. Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, acești sâni molatici și ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, și îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice și nervoase.

Vorbisem puțin de tot, întreaga după-amiază, căci simțeam că vorbele, față de gesturi și prezență, erau de prisos, ca hârtiile monetă în țările cu acoperire totală în aur. Cândva însă, nevastă-mea duse mâna la căpătâi, luă din tabacheră o țigară, o puse în vârful unei țigarete și o aprinse gânditoare, cu chibritul. Gestul acesta avea o eleganță, acum naturală, dar la început trebuie să fi fost socotit de ea, cu convingere, ca un semn de „distincție”. Acum nu era, mai aproape vorbind, decât un gest de acreală distinsă. Era un gest absolut mărunt, dar parcă ar fi trecut un nor stupid peste toată voluptatea.

Aș fi vrut să nu mi se întunece figura și nu puteam rezista.

În zilele noastre de dragoste adevărată, nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganță studiată. Frumusețea ei era toată spontaneitate și mișcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-și caute ciorapii și orice mișcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemănat de frumos, de care ea nu-și dădea seama. Ca să ia o țigară ca acum, și-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă brațele, sau ar fi făcut orice altă mișcare, dar gestul acesta „distins” mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înșela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de „a face impresie”, de care ea nu-și mai dă seama, și care era revelator pentru ceea ce nu știam eu. Pe urmă nevastă-mea se socotise, până la raidurile noastre mondene, inferioară mie și asta se simțea din modul în care se purta în fața mea și față de mine. Mai târziu, pare-se, a descoperit că neștiința mea la dans e o inferioritate, că neglijența (relativă, foarte relativă) în îmbrăcăminte e un fel de dovadă de „lipsă de rasă”, când comparația se impunea cu cei pe care ea și prietenele ei îi numeau între ele „ tirés a quatre épingles ”. Acum, în acreala blazată a gestului ei, în poza independentă cu care aprindea, cu degetele întârziat resfirate, chibritul, vedeam o nouă întărire a bănuielii că sunt înșelat. În lumea ei, asemenea atitudini trebuie să fie foarte prețuite...