Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Mă îmbrac repede și pornesc spre Anișoara. Pe drum, am însă o nouă îndoială. Dacă totuși scrisoarea e întocmită? E foarte posibil ca ea să nu vrea să divorțeze, căci ar pierde o bună situație materială, iar faptul că mi-a refuzat ajutoare pe care le putea bănui modeste nu înseamnă că e dezinteresată. Încep să judec și atitudinea ei, ca amantă. Dacă ar fi iubit, ar fi suferit atroce ca mine și ea. Ar fi avut momente de adevărată nebunie ca să mă vadă. Însă că suferea vizibil, poate fi și din cauză că suferea sincer la gândul că pierde o situație materială. Ca aspect, suferința sufletească și cea cu mobil material nu diferă și e greu să știi dacă o femeie suferă că nu-i vine amantul la rendez-vous sau că are de plătit o notă la croitoreasă. Iar dacă din orgoliu îmi ascundea că a dormit la o prietenă, pentru ce atunci nu avea orgoliul să ascundă și că suferă, în stradă sau la restaurant? Și dacă această suferință era atât de mare, de ce n-a făcut nici un demers să ne împăcăm? Dar dacă ar fi făcut acest demers, n-ar fi fost oare o dovadă pentru mine că ține la o situație materială? Am intrat într-o cafenea, am cerut o cafea și un cointreau , lăsându-mă mai departe pradă frământării din mine.

Când mi-a răspuns prin comisionar, mi-a spus că are casa plină de flori, deci un act de orgoliu sincer (căci nu-și putea închipui că are să fie demascată de comisionar). Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. Dar dacă și-ar fi făcut din comisionar un complice, dându-i, dealtfel, acel napoleon de aur? Atunci de ce comisionarul mi-a spus că i s-au dat bani și că i-a primit, de vreme ce era complice cu ea și știa că n-o să-l trădeze? Pe urmă, nu i-ar fi ei frică să n-o trădeze mai târziu Anișoara? Dar dacă amândouă au fost complice și ea o are pe vară-mea „la mână”, cum se spune? Ar trebui, pe de altă parte, să mă interesez ca să știu cu preciziune dacă Iorgu a fost într-adevăr la țară în ziua aceea. Dealtfel, chiar dacă el a fost, era posibil ca nevastă-mea să nu fi dormit la ei. Kant a arătat cândva că se poate demonstra, deopotrivă, și că spațiul și timpul sunt infinite, și că sunt finite. Tot o astfel de antinomie e și faptul de a ști dacă o femeie te iubește sau nu, căci îți poți demonstra cu ușurință, pornind de la aceleași fapte, și că te iubește cu istovitoare pasiune, și că te înșală, batjocoritoare. Numai dacă nu admiți că amândouă ipotezele sunt adevărate, și, ca teză și antiteză, se contopesc, ca să rămânem în filozofie, în sinteza hegeliană. Două lucruri mi s-au părut, totuși, convingătoare: că ea n-a evitat divorțul și, oricât aș crede în întâmplare, faptul că niciodată n-a fost în apropierea ei vreun bărbat, chiar când am căutat-o prin surprindere.

I-am telefonat Anișoarei că iau seara masa la ei.

Deși mai sunt numeroși musafiri la masă, n-am răbdarea să plece și tot timpul aducând vorba de agricultură, despre momentul când se încep muncile, fără să întreb însă de-a dreptul, căci știam perspicacitatea cu care se refuză bărbatului orice detaliu care l-ar lămuri asupra situației lui, am căutat să aflu dacă Iorgu fusese într-adevăr la țară, la 15 februarie. N-am putut afla nimic. Erau câțiva oameni politici, femei din cercurile care vânează cancanuri și întâmplări mondene. Unul dintre comeseni, aflând că sunt nepotul lui Nae Gheorghidiu, m-a considerat cu oarecare admirație și am avut impresia că și ceilalți împărtășesc aceleași sentimente. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului.

— O știți pe cea mai nouă a lui Nae Gheorghidiu? și — la întrebările întrebătoare: care? cum? — începe să povestească: Acum vreo câtva timp, eram vreo cinci-șase inși la casieria Camerii să ne luăm diurnele pe sesiunea asta, când Nae Gheorghidiu dă cu ochii de Vasilică Săvulescu de la Brăila, îl știți pe Săvulescu cum e totdeauna, lânos, netuns, cu gulerul murdar, cu pantalonii cu genunchi. Gheorghidiu, de colo, privindu-l cum numără banii: „Mă, Vasilică, acum că ai bani, mai du-te și tu la baie, mă”. Da Vasilică, de colo: „Zău, mă Nae, fac baie în fiecare zi”. Și serios, acesta: „Ascultă, Vasilică, atunci schimbă apa...”

Râd toți cu hohote, pe urmă unul întreabă dacă știm ce i-a făcut unui alegător al lui.

— Vine — spune povestitorul — un tip care-i cerea de doi ani să-l numească în vreo slujbă: „Coane Nae, acum a murit, de o jumătate de ceas, Iorgulescu de la primărie, vreau eu locul lui!” „Vrei locul lui, mă Vasiliule?” „Da, coane Nae!” „Bine, mă, uite-ți dau o scrisoare pentru primar.” Și scrise primarului o carte de vizită închisă, în care-l ruga să ia măsura lui Ghiță Vasiliu și, dacă i se potrivește coșciugul, să-i dea lui locul mortului.

Alte hohote de râs, alte exclamații de admirație pentru Nae Gheorghidiu. Aflu acum că a făcut împreună cu Lumânăraru o excelentă afacere cu statul. Fabrică muniții pentru armată, foarte scump plătite. Mi se pare că niciodată n-au să mai plece oamenii aceștia. Anișoara ține acum ca Iorgu să spuie alta bună a lui Nae Gheorghidiu. Firește că toți acceptă și Iorgu povestește:

— În prag, la Capșa, Nae se întâlnește cu un vag cunoscut, un tip de prin nordul Moldovei, unul Mihai Tutunaru. „Ce mai faci, Nae?” „Bine, dar tu?” „Păi să vezi, că am fost la Viena, că mi-e nevasta bolnavă în sanatoriu... am făcut acolo un consult... că a trebuit să las pe soacră-mea la moșie tocmai acum când e lucrul în toi, că am luat în arendă și o moșioară a lui frate-meu”, și dă-i, și dă-i... Nae, de colo, îl privește lung, așteaptă și, pe urmă, mirat: „Ascultă, dragă, ce te-ai apucat să-mi spui mie toate astea? Eu te-am întrebat ce mai faci, așa cum se întreabă. Ce, tu ai luat-o în serios?”

Alte râsete. Un tânăr povestește că Nae Gheorghidiu are aprobată în buzunar, de către un ministru, care fusese, e drept, numai interimar la Finanțe, o petiție, pentru două vagoane de radium, predabile în gara Ocnele-Mari, cu prețul de cinci mii de lei vagonul. Celor mai mulți nu le vine să creadă, dar tânărul își dă cuvântul că a văzut petiția și că Nae obține de la acest ministru acum ce vrea, numai să nu mai arate la toată lumea aprobarea dată. Eu aveam febră de nerăbdare.

Abia după-masă, târziu, când lumea plecase, aducând iar vorba, am aflat că într-adevăr Iorgu fusese la țară la 15 februarie.

Pe urmă am întrebat de-a dreptul, cu ochii vii, pe Anișoara:

— Te rog, spune-mi, a dormit Ela în februarie la tine?

Mi-a răspuns rece, calculat:

— Nu știu.

— Te rog, Anișoară, spune-mi... te rog mult.

Și făcând pe stânjenita:

— Nu știu... nu pot... sunt patru luni din februarie până acum, ce vrei!...

— Totuși...

— Ștef, te rog, nu insista, că nu pot să spun nimic.

Iar Iorgu, gros, cu fața mare, ștergându-și de vin mustața groasă și scurtă, nemaiputându-se stăpâni:

— A dormit... dragă, a dormit în vremea aceea cam de două-trei ori, de câte ori plecam eu la moșie... o chema Anișoara, că-i era urât singură.

E în mine o lumină care-mi umple ochii de lacrimi.

— Și de ce nu mi-ați spus până acum?

— De unde știam noi de ce v-ați certat? Și pe urmă, naiba să le ia de femei, că încurcă lucrurile de nu le mai descurcă nimeni. Și-a ales o scobitoare, a pus-o între dinți și apoi a măsurat liniștit farfuria cu brânzeturi.

O săptămână întreagă, o lună, a fost o beție de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicații, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.