Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Prezența femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat, dar aveam norocul că o puteam izola de orice condiții logice și, indiferent dacă aveam noi motive de nemulțumire ca fapte și gânduri, eu tot îi simțeam binefacerea. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puțin obsedat de ea și aveam o senzație de vindecare.

Dar după aceea, ca și când s-ar fi strâns tot dorul de ea în mine, ca răul tot dintr-un abces, simțeam neapărat nevoia s-o văd. Încercam, e adevărat, noi rezistențe, izbuteam pentru câtăva vreme, dar căderea era mai puternică. Rezistam totuși, până în clipa când conveneam că trebuia s-o văd. Odată convenit acest lucru, ca și când un zăvor s-ar fi tras, nu numai că nu mai aveam puterea de a întârzia cât de puțin, dar eram cuprins de un adevărat iureș accelerat de nebunie, când nu mai puteam judeca nimic și când, orice s-ar fi întâmplat, trebuia s-o văd. Atunci o căutam anume într-o singură seară în restaurante, prin teatre, la prietene și, de vreo două ori, chiar la ea acasă. Am găsit-o în ambele rânduri când am căutat-o la mătușa ei, printr-un noroc la care nu mă așteptam, singură acasă, putând deci să mă primească. Veneam totdeauna cu motive bine alese și indiferente, căci altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Aveam totuși, limpede, impresia unei probabilități de vindecare în viitor, firește fără să pot preciza cât de îndepărtat putea fi acest viitor. Un an, doi, sau poate mai mulți.

Într-o vreme parcă începusem s-o uit. Descoperisem un soi de preocupări, care o lăsau pe ea pe planul al doilea. Niciodată nu ajunsesem la o atât de mare putere de concentrare. Reluasem studiul apriorismului kantian, și câteva zile am avut impresia că am găsit o explicație menită să revoluționeze filozofia. Era în mine un luminiș egal, o claritate binefăcătoare, asemeni calmului de fulg pe care-l dă morfina.

Ajunsesem la concluzia că era o greșeală aceea pe care o făcea Kant, deducând caracterul de universalitate și necesitate al principiilor matematicii dintr-un apriorism, oricum metafizic. Dimpotrivă, rămâneam în lumea experienței și găseam mai mult decât suficientă explicație a universalității și necesității matematicilor în originea lor de ordin convențional. O bună parte din filozofia kantiană mi se părea prăbușită prin această descoperire.

Atunci am înțeles, am simțit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei și un soare interior, mult mai calm și mult mai luminos în același timp. Gândeam neîntrerupt, cu o intensitate de halucinat. De la un exemplu treceam la altul și de la o descoperire la alta nouă.

De ce linia dreaptă e oricând și oriunde drumul cel mai scurt între două puncte? Pentru că așa am convenit să-l numim și, dacă nu ar fi așa, nu l-am numi așa. Universalitatea și necesitatea sunt ale limbajului.

Pe stradă umblam aproape automat, cu toată atenția răsfrântă înăuntru. Nu știam nici pe ce străzi merg, nu auzeam nimic în jurul meu și câteodată, traversând, dam buzna peste automobile. Tot ce era rază de lumină era absorbit în interior. Lumea automată și lumea conștiinței deveneau independente una de alta și își continuau seriile diferit. Mi s-au întâmplat și necazuri penibile, alteori numai ridicule. Căci puteam numai să încep seria automată, nu s-o și controlez mai departe. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioșc să iau ziarul, dar nu mai luam restul și uneori nici ziarul. Nu țineam minte nimic din ceea ce făceam. Era să am din cauza asta un duel. Am fost oprit pe bulevard de un domn și o doamnă, fostă prietenă din copilărie. Am început, pe jumătate prezent, să-i sărut mâna ei și pe urmă, continuând, i-am sărutat-o și domnului. A devenit palid, și-a tras mâna brusc și m-a dezmeticit și pe mine. Abia mai târziu lucrurile s-au lămurit. Era convins că nevastă-sa fusese dragostea mea și că revederea asta târzie m-a emoționat atât de mult, că m-am zăpăcit de tot. Când adevărul era că eu de abia luam notă, cu mijloacele de cunoaștere periferică, de această întâlnire.

Mai avusesem cândva un fel de reverii, care aduceau cu acest soi de adâncă și intensă interiorizare. Dar atunci aveau drept obiect motive fără noimă: cum aș cheltui un miliard, sau cum aș organiza o călătorie la Polul Nord, sau, când eram în primele clase de liceu, realizam un fel de Românie-Mare în harta geografică refăcută după mine, când nici nu bănuiam războiul care va veni.

Am descoperit într-o revistă însă un fragment de articol în care Giovanni Papini expunea exact aceeași opinie despre apriorism ca și mine. A urmat iar prăbușirea sufletească, iar golul canceros. Mai ales că Papini nu era nici măcar socotit filozof, ci ca un diletant pasionat și fantezist.

Într-o zi, căutam să refac ceva din prezența femeii, scotocind prin sertarele unui mic birou, pe care-l avea în odăița ei de primire, o încăpere îngustă, dreptunghiulară, lipită de dormitor. Cuprindea numai un divan acoperit cu scoarțe, câteva acuarele, etajera de cărți și biroul ei mic. Fotografii, tăieturi din revistele ilustrate, scrisori de la prietene, traduceri (vrusese să traducă Le lys rouge și nu avusese destulă răbdare). Erau note de croitoreasă de asemeni, firește răspunsuri la concursurile cu premii ale magazinelor ilustrate și tot soiul de alte nimicuri. Dealtfel, toate cărțile îi erau pline de note și scrisori uitate printre pagini. Am răsturnat, fără să vreau, un teanc de cărți și iată că dau peste un plic, cu scrisoarea în el, pe care nu-l descoperisem în numeroasele scotociri de până acum... Am avut un fior, ca și când aș fi pus mâna pe cifrul dorit al unei taine.

„Fetițo, diseară Iorgu pleacă la țară, că e 15 februarie și trebuie să tocmească oameni pentru arături. Mi-e urât de moarte singură acasă. Vino să mâncăm amândouă. Am și croitoreasa la mine, poate că-ți tai și tu taiorul... Seara dormi la mine, dacă vrei, stăm toată noaptea de vorbă.”

Era scrisul Anișoarei. Iorgu era bărbatu-său, 15 februarie, data când am venit de la Azuga.

Simt că amețesc; că mi se deschide o perspectivă uluitoare, deși dorită, ca putința de a merge a paraliticului, culcat în fața altarului pentru maslu. Caut să fiu cât mai liniștit, ca să pot înțelege bine. Așadar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească, așadar sunt cu adevărat un tip imposibil, care complică absolut orice întâmplare, iar ea e femeia unică — și totul se poate șterge ca un vis îngrozitor. Îmi dau lacrimile și plâng încet de bucurie. Va să zică era totuși o soluție, când eu nu vedeam nici una...

Pe urmă a început bănuiala că aș putea fi victima unei abile manevre. Dacă scrisoarea a fost pusă cumva de curând acolo? Ea era certată, cel puțin așa știam eu atunci, cu Anișoara, de aceea nici n-am căutat-o acolo. Pe urmă, data e prea săritoare în ochi, prea cu intenție: 15 februarie. Și de ce n-a spus servitoarei atunci unde se duce? De ce nu mi-a lăsat un bilet? Rămân îndelungată vreme ros de îndoială. Dar pe urmă singur argumentez în favoarea ei. Probabil se împăcase cu Anișoara și eu nu știam. Ca să aducă ulterior scrisoarea, i-ar fi trebuit prea mari complicități și nici nu avea certitudinea că aș fi găsit-o. De asemeni, ce motiv ar fi avut să mi-o plaseze aci? De ce să ție să ne împăcăm? Ce interes ar fi avut? Când mi-a refuzat primirea oricărui ajutor material și când eu sunt cel care mă tem să n-o pierd? Numai dacă mă iubește e explicabil demersul ei, dar atunci apare mai curând verosimilă întâmplarea însăși. Dealtfel și suferința ei, în tot timpul acesta, suferință care acum îmi pare absolut certă, confirmă această părere.