Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Pe urmă, am început să uit îndestul.

În ziua de Sfântul Constantin și Elena, era la curse, tot cu Anișoara și bărbatu-său.

După luni de zile, am vorbit amândoi mai îndelung, plimbându-ne prin fața femeilor în rochii văratice, sprintene și luminoase ca niște afișe colorate, care stau urcate pe grilajul alb, prelungit de la foișorul de sosire, pe dinaintea tribunei înalte, elegante și albe ca o lebădă, până la capătul pajiștii fragede. A fost o broderie de dialog aerian, amabilă tachinerie și comentarii despre lumea de la curse.

Într-o vreme, tonul a devenit mai precis.

— Mi se pare că ai pierdut la primele curse?

— Da... se vede că din cauză că mă iubești dumneata.

— Sunt tentată, atunci, să joc și eu.

— Vrei să știi cu adevărat dacă te iubește? Și îmi era sufletul ca o pasăre grea, legănându-se, cățărată pe o ramură prea subțire. Căci mă gândeam și la mine și la amantul ei — și nu știam cum i se angrenează gândurile.

— Adică nu, mai bine nu joc. Incertitudinea e mai bună decât adevărul, și surâdea, răsfrânt în ea.

Mă gândeam ce bine i se potrivește, cât de a ei e această gândire.

Câtă lipsă de sensibilitate și ce acomodare grosolană îți trebuie ca să accepți o minciună! Și de ce? Ce voluptate poate fi în afară de aceea a iubirii absolute prin care și restul se valorifică? Această mulțumire a ei cu surogate, care nu pot satisface decât poftele mediocre, m-a făcut să încerc o undă de superioritate... Și totuși:

— Dar cu certitudinea din dumneata însăți, cum te împaci? am întrebat-o, învins iar de mistuitoarea îndoială. M-a privit surâzând și s-a ferit ca și când aș fi privit în cărțile ei, la joc.

— Nu știi niciodată... nu știm niciodată nimic.

A venit voinică, frumoasă și cu tot părul alb, tânără încă, prietenoasa mea protectoare.

— Am să-ți mărturisesc o slăbiciune.

— În sfârșit...

— A, nu e ceea ce crezi. Ceva mult mai grav. Îmi place să câștig bani. Fie și la curse... dar nu-mi place să mă înghesui acolo, strivită în mulțimea de la ghișeu. Înghesuiala, pentru o femeie tânără, mai merge, dar o babă ca mine ar face „gen operetă”. Ești drăguț să-mi iei niște bilete? și îmi întinse numaidecât câteva hârtii, ca să nu mă ofer cumva să plătesc de la mine. Pe dumneaei am să ți-o păzesc eu în timpul acesta.

— Sunt fără grijă, căci nu ar fi în orice caz mai rău păzită de cum am păzit-o eu singur.

Pe drum, mi-a venit poftă de glumă. Am luat biletele pentru doamna argintie pe alți cai decât mi-a cerut, hotărât, dacă vor câștiga caii ceruți de ea, să-i plătesc de la mine, puțin dealtfel, căci erau favoriți.

Pe aleea de lângă paddoc, femeile, stând pe bănci și arătându-se în rochii colorate viu, ca fluturii, examinau pe cele ce treceau întovărășite, care parcă defilau într-o grădină publică, la promenadă. Rezemată de grilajul paddocului, o cunoscută actriță, foarte inteligentă, fermecător dezmățată și bună camaradă, căuta să ia notă de starea cailor, plimbați în acest țarc cu nume englezesc, înainte de a li se pune șeile.

— Observi — mă întrebă zâmbind (îi spun de multe ori, în glumă, că e o reclamă de pastă de dinți, căci mereu râde și arată două șiruri mici de dinți desăvârșiți) — câtă noblețe au caii aceștia?... Câtă eleganță neafișată?

Observația ei e dreaptă: caii de curse par unui ochi nedibaci un fel de mârțoage slabe. Li se văd prea mult coastele și scheletul, merg obișnuit cu capul în jos, iar când nu sunt întărâtați, par niște indivizi foarte cumsecade.

— Uite roibul ăsta, care merge plictisit, mirosind pământul — și-mi arată un cal slab, dar cu mușchii atât de tari și de lămuriți că păreau și ei oase — n-a fost bătut niciodată. E mai de rasă, fără îndoială, decât stăpânul lui (era un fost postăvar îmbogățit din samsarlâcuri) care, dealtminteri, îl și speculează fără milă. Da... n-a fost bătut niciodată. Câți, între el și gloabele arătoase, care trag cu mofturi și figuri la trăsuri, ar ști să aleagă?

Și râdea mereu, arătând cele două rânduri de dinți regulați și albi, ca lucrați de mână.

— Acum vreo două luni, un prieten, a invitat la o masă, la Capșa, pe una dintre elevele de Conservator, fată foarte frumoasă, dealtfel. Ei bine, venea întâia dată, și visa de mult să vie, dar era pur și simplu intimidată de eleganța chelnerilor în frac, deși erau acolo în sală, fără ca ea să bănuiască, nume dintre cele mai frumoase ale societății românești, plus faimosul grup de băieți care conduc toate cotilioanele Bucureștilor. Căci tocmai acela era soiul ei ideal de eleganță, după cum pentru provinciali, tapeusele marilor palace -uri, zgomotoase, sunt alt ideal de eleganță.

— Dacă vrei să-ți completez justa dumitale observație, dă-mi voie să constat și eu că arhivarii singuri mai poartă mustăți războinice, că, dealtfel, plutonierii majori în armată fac infinit mai multă impresie de militari decât ofițerii de stat-major, că singurii care-și fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent și buclat, sunt profesorii secundari din țările balcanice, pe când, oriunde, adevărații savanți nu sunt decât niște simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualității... Pentru că toți cei pe care i-am enumerat noi amândoi, obsedați de o idee, se mulțumesc cu forma ei. Calul de trăsură îmbracă uniforma presupusă a pursângelui; chelnerul, uniforma lordului Derby, ctitorul fracului negru; arhivarul, ignorând că Napoleon n-avea mustăți, uniforma războinicului neîndurat, la fel sergenții majori și, cum ți-am spus, tot așa profesorii de liceu, uniforma pe care ei o atribuie omului de știință. E și adevărat însă că ei toți știu că au de-a face numai cu semeni care judecă după uniformă.

— Mă întăresc în convingerea că novicea noastră invitată s-a îndrăgostit de vreunul dintre chelneri. Să știi că ai dreptate. Dar apropo — ea spune apropo tocmai pentru că simt că nu e nici o legătură și încearcă nevoia să creeze una, fie absurdă — te-am văzut adineauri cum făceai suferință cu fosta dumitale nevastă.

Mi-a încremenit un zâmbet pe buze.

E un barbarism monstruos care ar scoate din mormânt pe toți luptătorii limbii literare. L-au derivat cei din teatru, din franțuzește, mai întâi într-o locuțiune rămasă culiselor cu exclusivitate: „a face foame”. Când actrița, tânără și frumoasă, e îndrăgostită de un actor, tânăr și frumos și el, care-i cere să-l ia de bărbat, ea îi răspunde cu chibzuință: „Ești nebun? vrei să facem foame amândoi?” Acum, derivat, ea mi-l aplică mie, cu un teribil simț al grotescului. M-am crispat ca o meduză, dar râdea atât de frumos, cu toți dinții, ca un miez alb de fruct exotic, că m-am domolit într-o întrebare:

— E atât de grotesc să suferi din dragoste?

— Nu...

— Vorbești sincer?

— Te asigur! și râdea mereu.

Mi-am adus aminte că are un băiețaș de vreo cinci ani, pe care-l iubește ca o nebună, fără să știe sigur nici măcar cine i-a fost tată, așa încât uneori glumește: „În modul acesta fac o bună afacere, căci nu mă va iubi decât pe mine”.

— Ascultă, ai vrea ca, atunci când va fi bărbat, băiatul dumitale să fie indiferent femeilor, iar el să aibă alte preocupări exclusive?

Mi-a răspuns neted, fără ezitare:

— Nu...

— Ai vrea să fie iubit?

— Oh... da...