Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

A venit a doua zi abia, pe la opt dimineața. N-aș putea spune cum îi arăta obrazul, cum i s-au împletit intențiile de gesturi și explicații, pentru că eram așa de sfârșit, atât de departe de lume, că, întocmai ca un bolnav istovit de procedeele unei prea lungi operații fără anestezie, nu așteptam decât să vie ea, ca să pot adormi. Depindeam de venirea ei ca de o idee fixă, ca de un semnal că s-a sfârșit, pentru ca să închid ochii numai.

I-am șoptit, făcând, înjumătățit, o sforțare:

— N-aș mai vrea să te văd niciodată...

M-a privit cu o ură ștearsă, de rând.

— Atunci, mă gonești?

— Nu știu... Nu mai pot vorbi... Nu mai puteam cere nimic voinței mele...

— Așadar, mă gonești?

— Nu pot să-mi dau seama de nimic, și nu pot alege din mine nimic... Înțelege ce vrei... Spune-mi dacă ai ceva de lămurit...

A fost din nou un stâlp de ură, toată, înțelegând că lupta e mult mai grea decât o bănuise ea.

— N-am nimic de lămurit...

— Nu, n-ai să poți lămuri nimic. Poți să mai rămâi puțin dacă dorești... dar dacă vrei să știi, sincer, sentimentele mele, atunci pleacă neîntârziat, și-ți voi trimite eu absolut tot ce e de trimis.

Iar m-a privit cu alți ochi, răi, apăruți de din dosul ochilor ei știuți.

— Așadar, mă gonești?

Peste vreo câteva zile, i-am scris neted și convenabil, întrebând-o dacă nu preferă să divorțăm fără formalități, fără explicații multe, și a acceptat.

Am suferit din nou mistuitor. Ziua și noaptea (literalmente), nu puteam gândi decât la ea. Toate explicațiile, pe care i le refuzasem oarecum, mi le furnizam acum singur, construind o infinitate de ipoteze, ca un judecător de instrucție maniac, bolnav.

Să renunț la ea pentru viitor, să schimb tot peisajul planurilor mele, să las un drum alb în gol, mi se părea de neînlăturat și atroce.

Dar, mai ales, sufeream că trebuia să admit remanieri de ecuații întregi sufletești.

Tot trecutul îmi apărea cu alt înțeles decât cel cu care eram obișnuit, iar una dintre cele mai dureroase operații erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise. Reluam tot ce a fost la Odobești, la țară, și acum simțeam că acolo am avut dreptate, că atunci văzusem limpede, că seria ei aceea fusese. Nu mai exista acum pentru mine nici o plăcere. Era ca un doliu adânc și dureros. Dacă vedeam o pereche sărutându-se, eram ca acele mame care au pierdut un copil și văd, jucându-se în drum, frumoși copii străini. Piesele de teatru și filmele cu dragostea, care îndură orice și până la capăt tot biruie, îmi dădeau o înlăcrimată și stupidă melancolie.

Căutam din nou, în toate localurile, ca s-o văd dar dacă o găseam, plecam numaidecât, cu un cuțit înfipt și rămas în piept. De zeci de ori pe zi deveneam alb ca varul, din cauza unui amănunt, care ar fi putut fi în legătură cu ea, în cea mai banală dintre convorbiri. Dealtminteri, toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporții de catastrofe. Bineînțeles că marile „scene” clasice ieșeau din câmpul sensibilității mele, ca marginile unui desen privit cu o lupă prea măritoare. Când sufeream atât din cauza unei priviri, nici nu-mi puteam închipui între mine și ea vreuna dintre aceste scene excesiv patetice, durabil aplaudate. Nu puteam vedea între noi o discuție ca în piesele de bulevard, cu implorări, cu explicații, cu stăruințe de a se împăca. Rula, de pildă, chiar în zilele acelea, un film în care nevasta își umilește îngrozitor bărbatul, fuge de la el cu amantul, părăsindu-și copiii, el o caută în toate părțile, o imploră să vie, se duce după ea într-o stație de băi mondială, iar când ea e părăsită de amant, își dă seama că numai pe el, pe bărbat, l-a iubit cu adevărat (?) și vine din nou acasă lângă copii. Și amândoi cred că ceea ce n-a fost cu putință pentru trecut va fi cu putință pentru viitor, că seriile lor sufletești s-au încheiat, când, pentru mine, o singură absență, noaptea, de acasă, era cât tot cerul de mare, și când odată ajunși și împăcați, să zicem, ar fi trebuit să înceapă drama trecutului. Cum mi-aș fi închipuit, de pildă, între noi, o scenă în care eu să urlu zvârlind banii în fața femeii, ca în Dama cu camelii ? Crescând la scara sensibilității mele, scena aceasta ar fi de neexprimat cu cifre, ca rezultatul dublării boabelor de grâu pentru fiecare pătrățel al tablei de șah.

„Omul cu sensibilitate năzdrăvană”, îmi spunea doamna cu fața tânără și păr argintiu. E drept că sufeream, fără ca să vadă ceilalți de ce sufăr, ca un reumatic care simte ploaia înaintea celor din jurul lui. Găseau că sufăr pentru cauze futile. Într-un alt plan, trebuie să fie oameni, desigur, care nu pricep că unii suferă numai din pricină că nu se pot spăla pe dinți, sau că n-au o carte, sau că nu pot face cuiva un serviciu.

Într-o zi, de pildă, mă duc la minister, la un prieten, care mă primește, sub pretexte de aglomerație, grăbit ca pe un soi de creditor. Am crezut că am sfârșit cu el pentru toată viața. Totuși, peste vreo două zile, când ne-am întâlnit, a venit la mine, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Părea sincer (dacă n-o fi avut motiv să se schimbe între timp), absolut sincer. Dezolat chiar.

— Cum, dragă, ai putut să te superi din cauză că ți-am spus, cam răstit poate, „lasă-mă acum”? Dar n-ai văzut ce era pe capul meu?... că trebuia să introduc atâta lume la ministru?

Înțelegeam că pe el nu l-ar fi jignit, niciodată, un astfel de răspuns și că, deci, nici nu avea de ce să mă socoată jignit pe mine. Nu existase nimic, pentru el, ca un peisaj pentru un miop. Dar eu, care devenisem palid și care știam că, nici în clipele când aș fi fost dus la eșafod, n-aș fi spus unui prieten — fără să fiu supărat anume, pe el, ci numai așa, din cauză că-s prea ocupat — răstit: „Lasă-mă în pace acum!” i-am spus că aș fi făcut altfel, în locul lui, dar n-a crezut.

Simțeam din zi în zi, departe de femeia mea, că voi muri, căci durerile ulceroase — acum când nu mai puteam mânca aproape deloc — deveniseră de nesuportat. Slăbisem într-un mod care mă dispera, căci făcea o dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii, și oricât aș fi vrut să ascund cu surâsuri rănile orgoliului meu, nu mai puteam izbuti, din cauza asta.

Mă gândeam zi și noapte, în afară de puținele ore de somn — când dealtfel de cele mai multe ori visam — neîntrerupt la ea, ca și când mi se lichefiase creierul și nu mai era în stare să schimbe „motivul”, ca un pian automat, stricat, cântecul.

Într-un timp m-am hotărât ca, de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc precis să mi-o fac absentă. Și în nădejdea că voi influența restul zilei, era important ca aceste două ore hotărâte să înceapă de dimineață. Cum mă deșteptam însă din somn, nu aveam îndestulă voință, era ceva cu adevărat peste puterile mele, căci îmi era, automat, prezent gândul ei, odată cu lumina. Dar începeam acest exercițiu impus când mă aflam în baie. Căutam să mă gândesc la altceva, iar când imaginea ei se asocia și încerca să se însăileze restului, o goneam ca pe o albină, iar dacă, totuși, nu izbuteam, schimbam numaidecât obiectul gândului. Când, însă, nici astfel nu izbuteam începeam să număr, cu încăpățânare, cu nădejdea că niciodată vreun om nu va bănui un atât de copleșitor grotesc. Mi-era rușine, în adâncul intimității mele, ca și când aș fi suferit de o boală rușinoasă și penibilă... Uneori, când intervenea ceva vesel, aveam răgazuri de uitare, însă caracteristic de uitare, așa ca un bolnav după schimbarea pansamentului, sau când, după zile de ploaie, ar avea, prin fereastra înflorită de soare, lumină în cameră. Dar pe urmă iar cădeam. Am înțeles, mai mult ca oricând, legătura dintre moral și trup, pentru că era destul un incident sufletesc ca să declanșeze suferința fizică, fiindcă tot pieptul îmi era gata, supus, pentru asta. Zăceam așa, vreme după vreme, ca un bolnav de tifos, cu singura consolare că nu înduram și mizeria și urâciunea fiziologică a tifosului, dar încolo fără nici o altă deosebire. Am cunoscut bărbați care, aproape cu ostentație, arătau că suferă din cauza femeilor, am citit versuri în care poeții se vaită cu vorbe mari că au fost înșelați, și toți aproape își făceau un orgoliu din această suferință din dragoste... Mie mi-era o silă imensă de mine, de parcă aș fi avut păduchi, și orice aluzie la această suferință mi se părea o infamie.