Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Domnule Predescu, dar Mackensen ăla și Hindenburg pretind că ei o să câștige războiul, adaose unul, nu pentru că ar fi crezut, dar mai mult ca să dea replica, și așa, ca să-l întărâte pe domnul Predescu.

— Daa? și își potrivește țigara răsucită, în țigaretul de trestie... O să câștige asta — iar aici face un gest foarte explicit, vârând degetul mare, printre arătător și mijlociu — auzi? O să câștige asta. Eu fac „pari”, domnule, că Hindenburg ăla al dumitale — și-și lățește buzele — daa, să vie el la mine... fac „pari” cu el... că mănâncă bătaie... pe oricât... Hei? se pune el cu mine?... Domnule, portar de hotel o să-l facem după război. Ceilalți aveau aerul că se miră de îndrăzneala lui Hindenburg de a se pune cu noi și cu domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stăpâni privindu-l și privindu-se parcă:

— Domnule, românii e deștepți... Ți-o spun eu...

— Păi bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intrăm? Că eu nu cred ce susțin unii, că nu suntem pregătiți...

— Ce pregătire, domnule? — și ridică ochii disperat în tavan — ce pregătire...? că mă omori cu zile. Ce să te mai pregătești?

— N-avem tunuri... cine știe?

Domnul Predescu râde acum indulgent și cu pielea de curcan a gâtului gâlgâind:

— N-ai tunuri? da intră-n război, domnule, și-ți dă franțuzul câte tunuri vrei: vrei o mie? îți dă o mie... vrei zece mii, îți dă zece mii. Și ridică brațele, apoi le lăsă să cadă, uimit și dezgustat. Dar de asta e vorba acum...? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? și întorcându-se surâzător spre ceilalți, care ascultau mereu, cu interes (că acum venise și șeful de tren, mustața ciupită): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamțul și franțuzul ăla, că sunt crescuți în puf — și, brusc furibund: Dumneata știi cum e românul, domnule? Nădejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, înțelegi dumneata?... Că o vâră până în prăsele... și dacă se rupe, dă cu patul armei... uite-așa... uite-așa — și lovea îndârjit și imaginar, înspre toate colțurile compartimentului, în timp ce ascultătorii îl urmăreau, ferindu-se încântați.

— Zi, baioneta și patul armei, domnule Predescu?

— Păi, sigur, domnule, exclamă îngăduitor... Asta-i arma românului... Aș vrea să văd eu pe neamțul ăla care să stea la baionetă... și se întoarce triumfător și dârz în dreapta și în stânga. Domnule, când or intra ai noștri cu patul armei printre tunurile lor, o să fie jale, că ai noștri numai la scăfârlie trag.

Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici cârciumar, nici comis-voiajor, că am întrebat pe urmă pe șeful de tren.

— Nu-l cunoști pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu și avea dreptate, căci pe liniile astea secundare călătorii se cunosc între ei cum se cunosc clienții aceleiași cafenele. Domnul Predescu e de la Pitești, avocat... a fost și deputat o dată... merge la Curtea-de-Argeș că are o chestie acolo; și resemnat de admirație: Deștept om, domnule. Eu îl știu de pe linie. Când ți-o explica el ceva... Nu zic, mai e și domnul Adamici... dar parcă tot domnul Predescu e mai deștept.

M-am plictisit și m-am întors la locul meu, ca să privesc mai departe întinderile de porumbiște uscată, satele pe sub dealuri și surâsul melancolic al cerului înalt de toamnă în asfințit.

Dealtfel, și la Cameră chiar, după câte reieșea din ziare, discuțiile nu depășeau mult adâncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau „intrarea în acțiune” și partizanii „neutralității espectative”. Am avut prilejul să asist la una dintre ședințele importante, când tribunele erau încă de cu vreme înțesate de public, căci se știa că guvernul va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau să interpeleze banca ministerială „pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, când nemții sunt dincolo de Varșovia și aproape de Salonic, fără să intrăm alături de ei?” Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?

Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era la început numai pe jumătate plină. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutând în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din când în când, câte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hârtie pentru aprobat.

Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anișoara a descoperit cea dintâi, cu un fel de bucurie, că poate stabili o legătură între ea și această incintă inabordabilă, pe Nae Gheorghidiu, așezat pe băncile opoziției (așa, din cochetărie politică), obosit și preocupat.

Interpretarea deputatului „nemțofil”, făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surâsuri ironice. Profundă impresie a stârnit însă discursul celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: „Și veți lăsa acest popor erou, care e poporul sârb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărâtor, în această mare, în această neasemănată clipă istorică?” a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.

Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:

— N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?

Aici, unchiu-meu, care se plimbase în timpul discursului prin fața primelor bănci, a întrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit, când a ridicat mâna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:

— Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotârcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele astea, arătă cu degetul înspre capătul rândului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de-abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mâinile atât de scurte că abia îi ajungeau pe pântece.

A fost o ilaritate imensă. A râs și banca ministerială, a râs și oratorul însuși. Tribunele înțesate — în cele rezervate doamnelor unele elegante stau chiar pe trepte, nemaigăsind alt loc, iar în cele ale bărbaților unii se sufocau, atârnați chiar de stâlpi — au răsunat și ele de hohote.

Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru „lărgimea de vederi” care îl caracteriza, pentru aerul lui „ frondeur ”, revoltat parcă, deși militant liberal, era foarte apreciat pentru „destinderile” pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și câștigată pentru guvern, numai prin această simplă glumă.