Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Peste câteva zile am întâlnit-o în fața chioșcului de ziare de la Independența. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea, când a dat cu ochii de mine și a înțeles că o așteptam, oprit mai sus, la câțiva pași. A avut o clipă de plăcere, nu de bucurie. Și-a mușcat, cu o satisfacție vulgară, buza de jos, ca și când ar fi spus, câștigând prinsoarea: „A, domnule, în sfârșit!” Altfel întrevederea a fost frumoasă, cu lunecușuri de ironie voit banală și superficială, ca să pară tandră și indiferentă: „Speram că ai să te faci mai urâtă, departe de mine.” „A... da... am avut eu azi-dimineață o presimțire bună”. „Ți-ai oxigenat părul? Sau, nu, e din pricina soarelui.” „După cât știu, nu. Se vede că e tot soarele”. „A reapărut și el numai din cauza dumitale.” „Ce vrei, când întâlnim încăpățânați care vor să reziste, căutăm și noi complici.” Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea să știe: „Ai mai sedus pe cineva?” și îi tremura vocea de parcă era o actriță la întâiul pas pe scenă... „Vreau să iau o trăsură”. Era ora 12 și jumătate poate. Mătușa ei sta pe strada Olari. Am pornit-o alături pe jos; în dreptul Universității, la stația de trăsuri, am fost bucuros că nu era nici una. Mi-a spus că are de gând să se înscrie din nou pentru licență la Universitate, că a fost plecată la Vaslui, la bunica ei, trei săptămâni. Prin fața Ministerului de Domenii, am avut oarecare teamă, căci venea agale o trăsură goală, pe care ea n-a observat-o însă. „Asta-i rochia albastră? dar parcă era mai puțin vie?” „Vai, mi-ai uitat rochiile?” Și sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări, și iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar fi încet transportată pe drum. La Rosetti, despărțirea era inevitabilă. Era stație mare de trăsuri și automobile. S-a oprit pe trotuar... și în mine totul s-a oprit... dar a lăsat, fără s-o vadă, o trăsură, a strigat prea încet alta și pe urmă a întors capul să-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la două, în fața casei mătușii ei... dar parcă n-ar fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi, de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de pași ne-am întors, și pe urmă iar, până la ceasul trei și ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie. Eram așa de grăbiți și ne vedeam în treacăt numai.

— Ah, de tine nu se îndură cineva să se despartă, și era profund adevărat, dar o spuneam cu un surâs, ca să pară abia ceva mai mult decât o glumă indiferentă... sărut mâinile.

— Vai! o să mă ocărască mătușa-mea. Dar puțin îmi pasă. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surâdea cu ochii albaștri, plini de suflet ca de rouă.

Mă întorceam, în după-amiaza inundată de căldura uscată, chinuit de foame, adâncindu-mă ca în cauciuc în asfaltul încins, privind caii obosiți ai trăsurilor, storurile trase pentru siestă la mai toate casele, dar era în mine o tristețe ușoară și plăcută. Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, și aveam să pierim la fel amândoi.

Eram ca într-o zi imensă și întâmplările acestea mici, amănunțite până în fracții de impresie, erau printre cele mai importante în viața mea. Astăzi, când le scriu pe hârtie, îmi dau seama, iar și iar, că tot ce povestesc nu are importanță decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfășurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât șirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aștri în necuprins, căci singura existență reală e aceea a conștiinței. Și, în organizarea și ierarhia conștiinței mele, femeia mea era mai vie și mai reală decât stelele distrugător de uriașe, al căror nume nu-l știu.

Ne-am împăcat peste o lună, când a venit cu brațele pline de crini târzii, ca o amantă, și am fost împreună toată luna august la Constanța. Locuință tihnită, plimbări seara pe dig, împreună cu o familie cunoscută, aperitive în Piața Ovidiu, înțesată de lume, și uneori, în glumă, joc la bulă, când pierdeam regulat. Bineînțeles, în dimineața însorită eram și noi, ca toată lumea, încărcătură de tineri în pijamale și haine albe ușoare, în trenul de Mamaia. Pe plajă, ea era încă extrem de frumoasă, mai ales când tot corpul i se făcuse ca grâul copt. Aproape înaltă, cu talia subțire și șoldurile vânjoase, cu sânii răzbind ghiciți ca merele prin maioul negru (strâns pe ea cum e un șarpe în pielea lui), aduna toate privirile. Puțin prea înalt pentru subțirimea brațelor și coapselor, făceam totuși, cred, o pereche potrivită cu ea. Când, legată la cap cu un tulpan albăstrui, cum e uneori cerul senin, care îi iradia lumina ochilor și-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe umeri un fel de pelerină, ușoară de tot, poroasă și albastră, tare ca vopseala, părea întreagă zugrăvită pe smalț, cu fața aurie.

În septembrie, întorși în București, am avut o ceartă din cauza copilului așteptat. N-a vrut să-l aibă și a trebuit să stea în sanatoriu vreo două săptămâni. S-a făcut bine abia pe la Sfântul Dumitru.

A fost un timp destul de liniștit și am putut să fac vreo două drumuri la o pădure, care făcea parte din moștenire, pe lângă Curtea-de-Argeș. Era un sfârșit de toamnă de o frumusețe largă și potolită, și priveam de la fereastra vagonului dealurile lenevoase cu păduri îndesate, cu acea felurime de colorit care arată creșterile. Dacă vara e greu de osebit toate apele și asemuirile de verde, acum gama veștejitului cuprinde toate culorile tari. Câtă vreme unii copaci sunt încă verzi, alții au frunzele, pe negrul crăcilor, galbene ca niște caise străvezii. Unele frunzișuri sunt roșii sângerat, altele violete, cărămizii, albe chiar. Cerul e imens, și departe peste umerii dealurilor, peste sate, are un fel de maiestate senină, căreia lumina vie, dar gălbuie în culoare și potolită în căldură, îi dă o liniște melancolică.

Nu pot sta liniștit pentru că în compartimentul de alături (sunt vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de râs, comentarii, aprobări călduroase. Sâcâit, renunț să mai privesc carele, care se depărtează domol pe drumuri albe, și trec și eu dincolo. Un domn, să tot aibă cincizeci de ani, cu gâtul în piele moale și roșie, ca al curcanului, cu ochii vii și mustața mare, pe figura pentagonal osoasă, explică de ce trebuie să intrăm în război. Dealtminteri, cam asta se discuta pe tot cuprinsul țării românești, când afacerile și plăcerile lăsau timp liber.

E de o vervă îndrăcită, gesticulează convins, bătând aerul cu amândouă mâinile. Esențialul, dealtfel, în replicile lui tumultuoase, sunt interjecțiile.

— Ee! ee...! Păi vezi! Când spun eu? și se scoală iar de pe fotoliul de piele. Cum o să reziste, domnule?... cum o să reziste? Vino-ncoa. Dacă eu pun aici o armată? și arată Orșova, iar aici alta? și arată la Sibiu, aici încă una? acum la Brașov.

Dar cineva obiectează:

— Bine, domnule Predescu... tocmai acum când nemții au terminat cu rușii, de au ajuns în inima Rusiei?

— Păi tocmai d-aia — răspunse domnul Predescu deznădăjduit și scrijelat — tocmai d-aia... Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu încep așa — și începu să urce pe harta care indica stațiile, deasupra canapelei — și hai-hai, și hai-hai... A?... merge? și-așa mereu... și-așa mereu (în timpul acesta legănând urca și ocolea cu mâinile pe hartă, de la Arad spre Cluj, păscând parcă din urmă)... Ei, așa-i că i-am luat ca din oală?