Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.

S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, de pe banca ministerială și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. Are fruntea înaltă, piezișă, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu două cute, mustață de fante îmbătrânit. Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectând parcă incinta. Ține mâna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet dar sigur de ceea ce spune:

— Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev inconsecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plânge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.

Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:

— Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și băncile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gândul că ceasul sfânt al realizării naționale ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mâna dreaptă ridicată, cu pumnul strâns, iar cu arătătorul întins, cu mâna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declarat săptămâna trecută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor — și ridică tonul — eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lângă sânul mamei lui acasă... pe toți i-aș trimite în foc, în prima linie.

Și trecând mai târziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.

— Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atât pot să vă spun: că suntem gata. Și aci rămâne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton câtva timp, pe urmă iar: Lăsând la o parte gluma, atât de amuzantă, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mâna îndoită paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvâcnind arătătorul intens, în afară) lăsând deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, când e știut că marile victorii se câștigă numai prin moral? (aplauze). O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul, înapoi, ca și când comandanții ar fi cam în lături și la spatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri se vor lupta cu baioneta — și nu e tun care să reziste baionetei românești — împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atâtea ori, răspunderea celor ce vor veni.

S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.

Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întregi.

În mașina cu interiorul de bombonieră cafenie, în timp ce claxonul își cerea drum printre vehicule și pietoni, cele două femei fierbeau de admirație.

Le era, firește, mai aproape succesul unchiului. Niciodată n-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit (nu vorbesc despre umorul inerent gândirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi. Căci „spiritul” presupune lipsă de sensibilitate și un profund dispreț pentru oameni, cel puțin în clipa aceea. Chiar în formele lui superioare, ca uneori Anatole France, spiritul dă adesea o impresie de rece imbecilitate. Ce să mai spun de Nae Gheorghidiu, al cărui spirit nu era decât o formă de lichelism, căci nu „făcea spirite” decât pe socoteala celor mai slabi ca el, ca să amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznică, menită să mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oricând, să țin sub înrâurirea mea sufletul și convingerile nevestei mele, și pentru că această protestare retorică nu e suficientă („dragă, orice ai spune, e deștept”), am oprit mașina și am intrat, invitându-le stăruitor, în librărie. Am cerut un dicționar medical străin și, la pagina știută, am citit, subliniind cu vocea:

„IMBECILITATE (fig. 1 100). — Imbecilul e un tip degenerat, caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburări intelectuale și morale. Inteligența lui e mărginită, totuși are calități de memorie, de imitație și oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simțul moral îi e atins... Revoltat, nedisciplinat, mincinos și lăudăros, imbecilul caută totdeauna să facă vreo farsă neplăcută, sau să tragă pe sfoară pe unul sau pe altul. Camaraderia cu indivizii de teapa lui e totdeauna suspectă. Imbecilii sunt cele mai adeseori pederaști, sau nu se înțeleg decât ca să puie la cale infamii. Chiar prinși asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor . Numărul imbecililor internați e infim, în comparație cu acela al imbecililor care circulă liberi și care trăiesc ca vagabonzi, hoți și pezevenghi.”

... Sau „oameni politici” în România, ar fi putut să adauge acest dicționar. Dacă „vivacitatea de spirit”, memoria și capacitatea „de imitație” sunt calitățile esențiale ale deșteptăciunii, atunci trebuie să recunoaștem, le-am spus femeilor, că ea e cam cuprinsă în explicațiile clinice ale dicționarului și că Nae Gheorghidiu e într-adevăr deștept, „pezevenghi”, cum zice el cu oarecare orgoliu național.

Dar n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevastă-mea acum mai puțin decât pe cealaltă.

— Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anișoara, privind indiferentă cu lornionul o mică vitrină de creioane de metal și de agende.

Iar nevastă-mea, grăbit, ca să nu creadă Anișoara că e de altă părere decât ea:

— Așa e totdeauna... pune în toate o patimă, iar către mine: Nu se poate vorbi uneori cu tine.

— Un filozof ar trebui să fie mai calm, zău, a întregit-o, surâzând, bruna mea verișoară, cu oval desăvârșit de Elviră romantică, dar cu simț practic și apropiat actualității, de nevastă de om de afaceri. Îmi spunea „filozof” căci știa că asta mi-e dezagreabil și ea o voia chiar ca insultă.