Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

De aceea, întâia mea grijă a fost să se știe că mă preocupă altă femeie... Am înțeles atunci chinul acesta, pe care pe urmă l-am văzut mult mai răspândit decât s-ar părea, al oamenilor care se simt osândiți să se arate cu multe femei ca să nu se bage de seamă că suferă din lipsa uneia.

Pentru proces am dat o scrisoare avocatului, prin care îmi luam toată vina asupra mea, ca să nu ne mai întâlnim printr-un prilej direct, dar altfel aș fi vrut oricând s-o întâlnesc, iar dacă aflam că a fost într-un restaurant de seară sau la vreun teatru, fără ca eu să știu, deveneam palid (n-am vrut să iert chiar binevoitoarei și înțelegătoarei prietene, când o dată a subliniat, cu familiaritate, această paloare a mea) și mi se părea că am lipsit de la o întâlnire vitală pentru rostul existenței mele.

Ne-am întâlnit într-o zi la teatru. Era cu două bănci înaintea mea. Am salutat, când am trecut prin dreptul ei, căutând să am un aer cât mai degajat și am făcut haz exagerat de comedia neroadă care se reprezenta, dealtfel, cu atât mai ușor, cu cât prezența ei, singură, era un fel de izbândă pentru mine. Eram încă mulțumit că, fiind oarecum în spatele ei, o puteam privi fără să par că o fac cu intenție. În schimb ea, ca să mă vadă, a trebuit să întoarcă de vreo câteva ori capul. Căutam cu abilitate să nu-mi întâlnească privirea și exageram încă veselia mea altoită.

Era într-o rochie neagră, de seară, oblic decoltată, care-i făcea brațele lungi încă mai albe, mai calde, plinuțe, voluptuos încheiate în umeri. Gâtul îi creștea ușor, cu linii suav răsucite din grumazul gol și alb, spre rădăcina părului, căci mușchii ascunși urcau în încolăcirea de spirală, sub pielea fără o pată, ca petala de trandafiri galbeni, a blondei.

Ca să poată privi bine spectacolul cum se afla spre capătul băncii, sta oarecum în profil față de mine. Fiindcă înspre sală era întuneric, iar partea dinspre scenă era luminată de rampă, capul ei avea profilul marcat (frunte pură dar nu piezișă, nas acvilin, bărbie ușoară) pe un fond de lumină, ca o aureolă, așa cum provoacă intenționat fotografii pentru blonde, în timp ce obrazul dinspre mine era într-o umbră dulce ca lumina de lună. Umerii se afirmau tari, căci, prin albeața lor palidă, adunau lumina, așa cum o adună în umbră rotunjimile lucioase. Nici cei care de obicei mă plictiseau cu aluziile lor nu bănuiau că tot teatrul era în sală, nu pe scenă, așa ca la spectacolele revuistice. Faptul că mă privea era pentru mine ca o scufundare în apa vieții. Am plecat de la teatru însănătoșit, pentru câteva zile, cel puțin. Dealtminteri, orice prilej de a o vedea îmi făcea bine.

Niciodată n-a apărut cu vreun bărbat și, cum știam că trebuie să aibă un amant, în toată nenorocirea mea îi purtam un fel de secretă și înmuiată recunoștință pentru acest fapt, deși eu, dimpotrivă, căutam să fiu văzut de ea numai cu femei.

Altă dată, ne-am întâlnit într-un restaurant de noapte, după ieșirea de la spectacol. Era într-o mare tovărășie de domni și doamne serioși, frumoasă, și părea destul de veselă.

Eu privisem mai întâi pe geam, ca să văd dacă e înăuntru și să nu fiu deci surprins de prezența ei (așa făceam la orice restaurant și teatru), ca să nu-i dau pe față tulburarea mea, ci dimpotrivă să intru cu o figură de om fericit. Și să o descopăr, cu indiferență abilă și plicticoasă, abia mai târziu. Eram întovărășit de o tânără actriță, renumită mai mult pentru frumusețea (caligrafică și mediocră, de altfel) decât pentru talentul ei. Nevastă-mea de unde părea vorbăreață, a devenit lividă și s-a întrerupt brusc. Pe urmă n-a mai scos o vorbă toată seara. Cum n-avea orgoliul să-și mascheze suferința, a rămas aproape necontenit cu privirea asupra noastră, examinându-mi mereu, apăsat, tovarășa de masă. Când o vedeam cât suferă, simțeam că în mine se cicatrizează răni (cărora altfel le-ar fi trebuit luni și ani), așa, în câteva minute, cum cresc plantele sub privirea magică a fachirilor.

După supeu, mi-am condus prietena acasă. Să rămân la ea, mă plictisea oarecum. Simțeam asta după oboseala anticipată, la gândul că va trebui să mă îmbrac apoi și să cobor în stradă (căci trebuia să fiu dimineața acasă). Mi se părea că o îmbrățișare a amicei mele nu merită atâta oboseală. Căci, în afară de clipa când azvârleau întâia oară cămașa de pe ele și când aveam impresia oricum, oricând, a unei neimaginate minuni pentru simțuri, aceste femei nu mă mai interesau, în urmă, deloc. Mi se părea că frământ în brațe manechine de lână.

Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust, ca de lemn vopsit. Tot ce spunea era o bălăbăneală plată și vorbea întruna, într-un jargon de culise, probabil:

— Nu-mi dă mie să joc, că le-aș trânti o creație, așa... Și la acest „așa”, făcea cu mâna arcuită un gest, scurt, zvâcnit, cu pumnul închis. Ai văzut la restaurant pe Nițeasca?... Crede că dacă și-a luat mașină acum...

Mă gândeam cu necaz că, întârziind, pierd tot mai mult timp din noaptea care mi se părea prețioasă. Avea un corp nici gras, nici slab, nici mare, nici mic, cu sânii ca niște mere de vată, fără rotunjimi nervoase, fără relief, perfectă ca un nud prost fotografiat în revistele cu poze, care fac economie de cerneală.

Începusem s-o examinez atent, cum examinezi, când nu ți-e foame, un fel de mâncare care nu-ți prea place, farfuria e puțin pătată, sosul e apos, carnea cu sugestii sălcii.

Pe urmă ne-am trezit totuși îmbrățișați, așa ca animalele, dar mă întrebam dacă voi merge până la capăt. Mi-a venit în minte, o clipă, femeia din cauza căreia sufeream atâta.

Am înțeles, din nou, că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia amară de a zdrobi, de a răzbi într-o îmbrățișare, odată cu trupul frământat, și sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. Și cu atât mai aprigă e voluptatea acestei pângăriri, cu cât mai plină de noblețe e icoana răsturnată. Cauți, crescând în exasperata, în smintita înșurubare, durerile și bucuriile trecute, frumusețea luminoasă a fericirilor trăite, pălmuiești devotamente de înger lânced și gingășii înduioșătoare, jocuri de inteligență neasemănate și melancolii zâmbitoare. E bucuria de a vedea, răvășită, leșinată de voluptate — prin tine — femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, și pe urmă încremenit în spasm, ca în fața unui miracol.

De aici nevoia atâtor amante și atâtor amanți de a striga, în clipele ultime, orori, vorbe deșuchiate, ca niște măști smulse, care să facă și mai aprig simțul, actul profanării. Dar eu, ce să profanez în inteligența și în sensibilitatea de cocotă ortografică a femeii de lângă mine?

Mă desfac plictisit, și, ca de obicei, mă las în voia mea interioară.

Interesul sexual e nul în afară de ideea de personalitate. De aci curiozitatea, ascunsă și vagă, despre anatomia sexuală a personalităților de noblețe și loialitate celebră. Au fost atâți obsedați de sexul Mariei Antoaneta, al Lucilei Desmoulins.

Într-o zi, la ora prânzului, prin aprilie, m-am întâlnit cu nevastă-mea într-o mare băcănie de pe Calea Victoriei. Ea făcuse să i se împacheteze tot soiul de târguieli și, deși viziunea unei mese cu prietenii ei m-a făcut să sufăr răsucit în mine, am salutat-o surâzând.

— Sigur, cumperi atâtea bunătăți și pe mine nu mă inviți?

Spuneam asta în glumă, firește, dar dacă m-ar fi invitat cu adevărat, nu știu, zău, ce aș fi făcut. Mi-a întins, cu voie bună, mâna subțire și moale, pătrunsă de Quelques fleurs , pe atunci parfum rar.