Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Și să iubească?

— Mai ales...

— Să iubească, chiar de nu va fi iubit?

— Da... da... neapărat.

— Bagă de seamă, dumneata, care ești femeie, care ai fost și ești iubită, care ai înșelat poate...

— Nu „poate”... sigur.

— Ei bine, ai vrea ca fiul dumitale să iubească femeile, chiar dacă ar fi să fie înșelat? Ai vrea să sufere din dragoste? Și, cu toată dorința de amărăciune din mine, jucând ca pe o carte pe răspunsul ei, după ce am luat toate măsurile unei mărturisiri... sincere: Bagă de seamă...!

A devenit serioasă, ca într-o pauză de dramă.

— Ți-o spun din toată inima că aș vrea ca fiul meu să fie iubit de femei, și cred că va fi, dar îți jur că aș vrea să le iubească oricum, chiar cu riscul de a fi înșelat de ele. Și acum spune-mi pe ce cal să joc...

I-am zâmbit cu o neroadă recunoștință, i-am spus că eu joc anapoda, i-am dorit câștig și am plecat să dau biletele cumpărate.

Caii pe care dorise să joace „venerabila prietenă” au rămas pe drum, ca să-mi facă mie jocul, desigur, căci aveam nevoie de succese în fața nevesti-mi, ori de care naiba ar fi fost ele. A ieșit un cal aproape nejucat.

— Vai, am așteptat anume să îmbătrânesc, ca să pot juca la curse... Și tot pierd... Acum când nu mai pot spera nimic.

— Sunt dezolat, și nu știu ce sfat să vă dau... Cred, în orice caz însă că superstiția e neîntemeiată... Căci bănuiesc că ați câștigat... Ia vedeți biletele din poșetă.

— Calul numărul șapte? Ei nu!? De ce vă mirați? Acum priviți în fața tribunei tăblița indicatoare pe foișorul de la sosire... Șapte? Nu?

Râde, gâdilată, uimită, râde și nevastă-mea, atrasă în jocul acesta al întâmplării, femeie, cu tot ce e în ea femeie, justificând dorința mea de a avea un succes. Se revarsă și trece de noi lumea tribunei și a grilajului, aspirată spre paddoc și aleea umbrită.

— Trei bilete pe numărul șapte? Dar mi se pare că nimeni n-a jucat pe această fantezistă gloabă. Câștig o avere. Tânărul meu prieten, trebuie să constat că apropierea dumitale e prețioasă femeilor... cu dumneata, chiar când pierd, câștigă.

— Chiar când câștigă... pierd, o corectează nevastă-mea, îngreuind cu înțeles cuvintele, ca să i se ierte calamburul și ca să-i dea o anumită adâncime.

Pe lângă noi treceau grupuri care parcă nu aveau altceva de făcut decât să ne examineze. Și făceau asta cu o lipsă de discreție uimitoare. Bărbați și femei ne măsurau, ca pe niște manechine care poartă confecțiunile unor case de mode. Desigur că toate grupurile se examinau între ele, dar nu puteam să-mi dau seama efectiv de acest fapt decât când noi eram obiectul lui. Tot așa, de pildă, nevastă-mea, uneori, și astăzi chiar, privindu-mă în ochi, viu și cu o strălucire pasionată, îmi dădea impresia că numai pentru mine are această privire (când sufletul i se adună din trupul întreg, în ochi și în obraji). Bănuiam totuși că privește la fel și pe unii bărbați străini, dar văzută din profil figura ei nu mai avea acea pasiune nemeditată. Ar fi trebuit să mă găsesc și eu pe direcția privirii ei, ca să pot judeca. Dar, bineînțeles, asta era imposibil și a trebuit să adaug încă un fapt la capitolul incertitudinilor de nedezlegat ale iubirii.

Acum toată lumea se revărsa spre paddoc și aleea de castani de lângă el, desprinzându-se de grilajul alb, coborând din tribuna albă, pe scările înguste, aspirați toți ușor, parcă de o pompă nevăzută.

Eram mulțumit de această după-amiază și-mi era teamă să prelungesc încercarea, ca jucătorului la chemin-de-fer care a bătut câteva puncte și se codește să meargă mai departe, de frică să nu piardă totul. Pe urmă, eram chinuit de momentul despărțirii, pe care nu-l puteam închipui, căci mi-era greu s-o văd pe ea plecând, lăsându-mă în loc. Aș fi avut reprezentarea fizică a părăsirii și aș fi suferit ca întâia oară. Mi-am adunat rezervele de voință și i-am luat prin surprindere mâna, spunându-i destul de gângăvit și scurt:

— Sărut mâinile.

Zâmbind mirată, cu ochii mari albaștri, sculpta nervoasă grilajul alb cu umbreluța.

— Pleci?

— Nu mai stau și la ultima cursă.

— „Ai cucerit tot ce-ai avut de cucerit?” și surâdea, șoptind această aluzie la marșul cântat la toate mitingurile la care se cerea trecerea Carpaților.

— Ai fi putut să mă întrebi mai bine dacă „am recucerit tot ce-am avut de recucerit”.

— Ah?

— ...și atunci ți-aș fi răspuns că...

— !? Mă privește lung.

— ...nu. Spune, ce pot să răspund?

— Nu se știe — și surâde mai nervos, mai viu, mai ironic — nu se știe niciodată.

Doamna argintie venea cu brațele pline de bancnote, pe care le ținea la piept, ca pe niște flori, stârnind surâsuri de prietenie și de admirație în urma ei.

— Scumpă doamnă, n-am ce-ți face, dar soțul dumitale, după cum vezi, mi-a plătit croitoreasa pe un an de zile... Sunt sigură că a făcut-o pentru farmecul meu irezistibil. Iar ochii mari, cu pleoapele frumos îndoliate, surâdeau fără să creadă.

Am privit-o precis.

— Pe cuvântul meu, doamnă, că da...

A fixat-o cald pe nevastă-mea:

— Care din noi două să considerăm asta drept o impertinență? Ah, dar m-am zăpăcit cu totul... de-am ajuns la asemenea întrebare... Domnul ăsta tulbură situațiile cele mai limpezi și zăpăcește pe toată lumea.

Treceau pe lângă noi, plimbându-se prin fața meselor de la bufet, doamne tinere din lumea bună, mereu în rochii deschise ca pastelurile, cu brațele goale, și domni în jachetă, cu pălăria tare și binoclu atârnat de gât, această alee cu pietriș constituind între cântar, restaurant și intrările la tribuna Jockey-Clubului un refugiu al înaltei mondenități, câtă vreme marea mulțime se înghesuia la paddoc, la ghișeuri și pe aleea castanilor. Am stăruit să plec.

Afară, în fața porții, tot câmpul viran, care slujea drept piață, era plin de trăsuri și automobile. Altele începuseră clasicul circuit dintre rondul al doilea și casa doctor Minovici, în lumina vie, oblică și fără putere a asfințitului. N-am găsit trăsură și am pornit-o pe jos. Venea dinspre oraș, în trapul maiestuos al unor armăsari negri și mari, o trăsură nouă parcă, lăcuită în albastru, cu cauciucurile groase cât cele de automobil, cu pernele reliefate ca niște romburi bleumarin, fixate așa ca să se poată rezema clienții de ele, lăsând picioarele să fie mângâiate de blana roșie, așternută jos. Integrându-se arcuirilor largi de lac și stofă, o femeie tânără și palidă, a cărei linie incomparabil elegantă relua parcă motivul unduit al aripilor trăsurii, părea o „Damă cu camelii” visătoare și istovită, absentă cu totul la celelalte șiruri de automobile și trăsuri, din care zeci de ochi căutau s-o privească măcar în fugă. Era numai o banală și lacomă cocotă, fostă servitoare, care nu cunoștea Dama cu camelii nici măcar din traducerea apărută în „Biblioteca pentru toți”, dar care, cu ușurința levantinilor ori a specimenelor inferioare, frumoasă, neasemănat machiată, imita la perfecție modelele ajunse aci din a treia, a patra mână (când sensul și conținutul se evaporează și când imitatorul nu mai știe măcar pe cine imită).

Cu cât mă apropiam de oraș, aleile umbroase erau tot mai pline de lume, până am ajuns în centrul furnicarului popular și festiv de la „Bufet”.

Săptămânile următoare m-am simțit din ce în ce mai mult convalescent. Aceste întrevederi cu nevastă-mea mă făceau să suport nesfârșit mai ușor ruptura și eram foarte mulțumit de bunul gând pe care-l avusesem, provocându-le. Depărtarea nu mai era o dramă unică și distrugătoare de organe, exasperată de absolutul ei, voit la început, ci un sistem de acomodări.