Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

— Nu... Nu te invit, că nu ești cuminte...

I-am răspuns, cu dorință evidentă de a nu aprofunda nimic:

— Eu sunt băiatul cel mai cuminte din lume, în timp ce ea comanda, celui ce o servea, pâté de foie gras .

— Asta e pentru domnul...

Și râzând prietenos, cu o lumină jucăușă în ochi, s-a dus la casă, grăbit să plătească, floare de primăvară, în taiorul cenușiu.

Ce departe erau timpurile când, neastâmpărată, avea grijă să-mi amintească să nu-i uit gustarea favorită, între târguielile de la băcănie. Și acum, totuși, intrusiunea glumeață a ei, în meniul meu, avea un mic farmec senzual și sprinten, care m-a înveselit.

N-am mai văzut-o vreo două-trei săptămâni. Am făcut, întrebându-mă mereu, fel de fel de ipoteze.

Într-o zi, un fost coleg de Universitate, bun prieten și cu mine și cu ea pe vremuri, boem și ziarist acum, îmi spunea cu nedumerire și cu oarecare intenție de acreală:

— Dragul meu, nevastă-ta e puțin cam ingrată. Am întâlnit azi, la Muntele de Pietate — am eu chestiile mele acolo — pe mătușa ei; amaneta un inel. Spune-i să nu uite că a crescut în casa acestei mătuși.

Amicul meu habar n-avea de cum stau acum lucrurile.

M-am interesat, puțin mai de aproape, și am aflat că, de două săptămâni, nevastă-mea e bolnavă în pat. Am făcut un pachet de cărți, din librărie, am ales un braț de flori și i le-am trimis cu câteva rânduri, fără titlu.

„Am aflat că ești bolnavă... Îmi pare nespus de rău (exageram tonul, ca să-l creadă convențional). Ai aci câteva cărți, de Anatole France și Wilde, autorii d-tale favoriți, ca să-ți treacă mai ușor timpul. Ți-aș fi recunoscător dacă, având nevoie de ceva, mi-ai comunica prin comisionarul care-ți aduce rândurile acestea.

Cu prietenie și urări de sănătate,

Ș.”

Am așteptat răspunsul, ros de zeci și zeci de superstiții, cum de altfel îl și trimisesem: unui anume comisionar bătrân negricios, cu mustața mare, care totdeauna izbutea, i-am dat scrisoarea la o anumită oră, n-am scris plicul acasă, ci direct la tutungerie, nu i-am spus să-mi ducă răspunsul acasă, căci aveam superstiția că momentul găsirii unui plic alb, cu răspuns bun, pe masa mea, nu-l pot realiza și nici nu-l pot primi din mâna servitoarei, pentru că nu prea mi-o închipuiam spunându-mi: „A venit un comisionar cu o scrisoare”, iar scrisoarea să fie totuși plăcută. Îi spusesem că voi trece peste o oră pe la locul lui de așteptare. Nu a venit decât peste două ore. Am citit plicul, desfăcut cu nervozitate, stând rezemat de bara de alamă a unei vitrine cu pălării și cravate scăldate-n lumină. Era o scrisoare tot fără titlu, ca a mea.

„Într-adevăr, sunt de vreo două săptămâni în pat, dar cred că nu e prea grav. N-am nevoie de nimic, îți mulțumesc foarte mult, dar florile și cărțile mi-au făcut o nespusă plăcere. Toți prietenii mi-au trimis, de mi-e casa plină, însă liliacul e parcă mai frumos, acum, decât oricare altă floare.

Cu multe mulțumiri,

E.”

Am cerut amănunte comisionarului. A sunat mult, a bătut la o fereastră deschisă (casa mătușii e sistem „vagon”, are ferestrele joase în curte) și pe urmă a venit la geam o cucoană bătrână. Doamna tânără era în pat: a sprijinit hârtia pe o carte ca să-mi scrie. Și după câtva timp, cu nevoia de a-și cere iertare:

— Domnule, mi-a dat bacșiș un napoleon de aur. Am spus că mi-ați plătit comisionul, dar n-a vrut să mă lase până n-am primit. Vă spun, ca să nu socotiți că eu primesc bani, lăsând să creadă acolo că nu m-ați plătit. Mă cunoașteți.

— Ai văzut dumneata pe fereastră? Era în pat?

— Da, domnule, pot să vă spun: un pat mare, de stejar, pentru două persoane; deasupra, pe perete, erau două tablouri, un domn ofițer și o doamnă.

— Mai avea flori... multe în cameră?

— Flori? Flori... adică flori? Nu, nu mai avea. El repeta ca să aibă timp să se gândească.

Am crezut că mă minte, ca să se conformeze unei dorințe pe care mi-o atribuia, așa de la el.

— Cum, omule, nu erau flori?

— Zău dacă am văzut una măcar... dar poate or fi fost...

— Ah, afurisită femeie, dragul meu.

M-am gândit, până seara, dacă n-ar fi trebuit să mă duc eu și să terminăm totul printr-o împăcare. Dar mi-am spus că nimic nu mă îndreptățește la asta, că, de altfel, n-am nici măcar elementele care să mă facă să cred că ea ar primi o împăcare. Iar când mi-am adus aminte de noaptea de februarie, mi s-a înnegrit sufletul și am înțeles că e sfârșit până la sfârșit.

Am trimis peste câteva zile pe una dintre surorile mele, cea nemăritată, care era mai bună prietenă cu ea, să vadă ce face. Mi-a spus că nu e alarmant bolnavă, dar că i-a făcut o impresie de mizerie dureroasă. I-a repetat mereu însă, cu stăruință, că nu are nevoie de nimic, speră să meargă mai bine, a vorbit despre mine cu prietenie și indiferență, s-a interesat ce legături noi am. I-a spus, pe urmă, că așteaptă să se termine divorțul, ca să se mărite din nou. A găsit acolo și pe Anișoara, cu care deci se împăcase.

S-a făcut bine și, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit către zece seara pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capșa. Eu conduceam pe actriță la teatru, ea era cu Anișoara și bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind și când, după zece pași, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeași privire de căprioară blondă, înjunghiată.

Începusem să am un soi de nedumeriri, care aduceau mult cu părerile de rău... Suferă atât... poate că... în sfârșit... e atât de greu de fixat vina în dragoste.

Într-o seară, după ce o căutasem prin vreo două-trei restaurante, am renunțat la nădejdea că aș mai putea-o găsi și am rămas în tovărășia câtorva prieteni, într-un soi de cârciumă cu parc (adică grilaj de șipci vopsite cu verde, doi-trei leandri, grătar și lăutari). Evident că s-a vorbit despre femei. S-au rostit nume de neveste onorabile care merg la casele de rendez-vous (tremuram tot), s-a vorbit despre cele mai recente aventuri și amănunte din plin au fost date despre felul deosebit al câtorva femei cunoscute de noi toți de „a se da”. A uimit mai ales noutatea cea mai proaspătă.

Într-una din zilele trecute, un funcționar superior de tot, din minister — cel care povestea dădea nume precise — se trezise chemat la telefon pe la ora șase de către nevastă-sa, care îi făcea o adevărată scenă de dragoste. Că o neglijează, că e singură acasă și nu mai poate de dorul lui, că „să-l mai dea naibii de minister”. Directorul nostru general leșina de plăcere și o certa, cu o sigură de sine afecțiune și îngâmfare. În realitate, femeia îi telefona din dormitorul amantului ei, era cu totul goală, iar în tot timpul cât i-a telefonat bărbatului, își lăsa trupul pătruns și frământat de vigurosul ei tovarăș de aventură. Și când la urmă bărbatul a crezut că s-a întrerupt telefonul, nu era decât sfârșitul firesc al acestei întâmplări, care reedita în formă ultramodernă celebra istorioară morală din Boccaccio. La început ascultam cu respirația rărită, frământând nodul cravatei, mutând paharul și furculița din loc. Pe urmă n-am mai putut respira și eram livid ca un operat. Peste cinci minute am dat un bacșiș ispititor unui chelner, să alerge până la hotelul vecin și să caute, în carte, dacă G. are telefon. Mă chemase și nevastă-mea, de vreo două ori, la telefon, din casa unor prieteni. Întotdeauna istoriile astea cu femei, când se dădeau nume autentice — nu în simplă anecdotă — mă înnebuneau. Se zice că studenții în medicină, când citesc întâia oară în tratate descrise anumite cazuri, se cred și ei bolnavi de aceste maladii. Așa cum mulți dintre ei care aud pe altcineva dând lămuriri despre boala de care suferă simt și ei dureri, sau se sperie mulți dintre cei care vizitează muzeele spitalelor. Când se povesteau întâmplări despre bărbații înșelați, aveam impresia că și mie mi s-a întâmplat la fel. N-am fost liniștit nici când chelnerul mi-a spus că G. nu are telefon și nici nu m-am gândit decât cu oroare și dezgust la nevastă-mea și la toate femeile întreaga săptămână care a urmat.