Camil Petrescu - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Am mai rămas două săptămâni în București, pe urmă am fost concentrat și asta mi s-a părut o calamitate, dar am aranjat așa ca ea să petreacă vara la Câmpulung.

Pe o stradă albă, care ducea spre Mateiaș, găsisem la o familie, mai demult cunoscută, o cameră mare, curată, cu sofale jumătate din cuprins, iar alături o odaie mică, pentru bucătăreasa adusă de la București. Era destul de aproape de mine, căci de la Dâmbovicioara la Câmpulung să tot fie treizeci și ceva de kilometri și avea deci mereu amenințarea venirilor mele neprevăzute, asemeni unui rond de noapte pasional.

La început eram, oarecum, într-un anumit sens, liniștit. Îmi scria că se simte mulțumită, că aerul limpede și cu miros de brad îi face bine, mai ales după iarna de petreceri, că n-a făcut nici o cunoștință nouă, că e „încântată”, că nici una din vechile noastre cunoștințe nu e în Câmpulung.

Îmi descria micile ei bucurii singuratice în această stațiune de vară. Să citească dimineața câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piață să cumpere brânzeturi, zmeură și mere, să doarmă leneșă după-masă; la șase, să ia dulceața și cafeaua cu coana Atena, gazda și vechea prietenă. Că seara, uneori, făcea plimbări cu Tanți și Zoica, nepoatele coanei Atena, pe bulevard, ca să asculte muzica.

Aproape în fiecare zi, la popotă, primeam câte-o scrisoare, cam cu același cuprins, care mă liniștea ca o binefăcătoare promisiune.

Dar ultima scrisoare mă chema „negreșit” la Câmpulung, pentru sâmbătă, sau cel mai târziu duminică. Era o impresie tulbure, care mă neliniștea. Încercasem în toate chipurile să obțin o permisie de două zile, fără să izbutesc. Pândisem ca să găsesc în toane bune pe comandantul de batalion, căutasem să-mi atrag laude pentru modul în care îmi conduceam plutonul și izbutisem. Arătos și cumsecade oriunde, căpitanul Dimiu devenea de neînțeles când era vorba de această permisie. Miercuri seara, după-masă, căpitanul Corabu trimisese, rugat de toți, ordonanța să-i aducă flautul și ne-a cântat câteva bucăți nemțești, de un sentimentalism luminos și catifelat, cu totul în contrast cu firea cruntă și iute a acestui om, care îngrozea până și pe superiorii lui. La Viena, când era ofițer în regimentul 5 vânători, luase și lecții la conservator și era prețuit ca un adevărat artist de camarazii lui nemți. Îi făcuseră cadou, la plecare, după obiceiul regimentelor austriace, o tabacheră de preț, plată, cu o potcovioară într-un colț, cu inițialele lui împletite, de aur, într-alt colț, cu semnăturile tuturor săpate, în facsimil, înăuntru. Acum căpitanul Dimiu, cu mâinile puțin cam scurte, încrucișate peste talia care nu mai încăpea în veston, asculta grav muzica, asemeni unui epitrop de biserică de sat, cazania. N-a zâmbit decât când căpitanul Floroiu, care, cu mustața bătrânicioasă și blondă, trecea, oarecum, drept intelectualul batalionului, a rugat pe Corabu să cânte doina, a cărei execuție e tradițională la flaut, ca ouăle roșii la Paști. Căpitanul s-a executat și a cântat-o cu un simț al melancoliei, al dorului, aici, între pustiurile muntoase, crescute în noaptea rece, de ne-a copleșit pe toți.

Mi-am lungit gâtul după Dimiu și, încet:

— Domnule căpitan, v-aș ruga să-mi dați voie sâmbătă și duminică la Câmpulung. Vorbeam cu răsuflarea rărită, în șoaptă miloagă, aproape.

Mi-a răspuns, fără să se uite la mine, scurt:

— Nu se poate, și a ascultat mai departe flautul.

A doua zi l-am pândit când a apărut pe platoul de instrucție, trecând de la companie la companie, cu mustața cuminte și groasă, ca un harnic arendaș de la un ogor la altul. N-am putut să-i vorbesc, căci se încurcase în probleme de tactică, pe care le-a descurcat pe urmă, simplu: „Domnule, trebuie să-l prinzi totdeauna pe flanc”, spre deosebire de căpitanul Floroiu, care expunea erudit o temă, și de căpitanul Corabu, care își pedepsise compania, cu ofițeri cu tot, să urce de douăzeci de ori în fugă un povârniș apropiat și deci era alături, atent, cu încruntare, să vadă dacă i se execută ordinul.

La ora raportului, când am venit în odăița care slujea de cancelarie batalionului, l-am găsit iar cu căpitanul Floroiu, cu vreo doi sergenți de la popotă. De o săptămână, socoteau mereu, cu energie tăcută, ca să iasă la capăt. Sâmbăta trecută, regimentul avusese inspecția generalului comandant de divizie și batalionul nostru primise ordin să pregătească, jos în tabără, o masă după cuviință. Oamenii clădiseră un umbrar de frunze proaspete, lăutarii primiseră vestoane noi. Vreo trei-patru, reputați ca vânători, fuseseră trimiși în munte să aducă vreo capră neagră, căci mergea vestea că peste prăpăstiile și piscurile Pietrei Craiului ar fi câteva capre negre. În realitate, vânătorii n-au adus decât o căprioară și, sub supravegherea unui comandant ofițer, care trecea drept mare meșter, s-a servit spinarea de căprioară cu sos și cu ciuperci. Multă bătăie de cap i-au dat meșterului camarad însă păstrăvii. Bucătarul nostru era prea neșlefuit ca să poată găti o masă atât de subțire ca păstrăvii fripți în pesmet. Nu mai spun că și vânatul lor a fost o problemă foarte complicată. Pentru noi, mai vânam și cu granatele Savopol, că tot nu erau bune de altceva, cu toată paza. Acum însă, ca să nu se sfărâme carnea fină, trebuiau prinși cu mâna, pe sub pietre, în apa tăioasă de rece, de la izvoarele Dâmbovicioarei, dar prinși chiar în zorii zilei de sâmbătă, pentru că: „Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul nu e de mâncat decât viu... nici câteva ceasuri nu ține. Dacă vrei să mănânci păstrăv după cinstea lui... Și pe urmă, dacă nu l-ai gătit, s-a isprăvit. Dacă nu e untul bine încins, nu mai e păstrăv, e terci. Asta nu orice bucătar știe s-o potrivească după dichisul ei, că dacă-i prost, îl usucă, dar la mijloc îl lasă crud de-ți dă greață.”

Explicații care dădeau răcori celor cu răspundere: „Vasiliule, frate, să nu ne lași”. Doi inși aveau să îngrijească de ale băuturii: niște braghină vestită de pe lângă Golești, țuică de Câmpulung, „dacă n-o găsi de Văleni”, și zece sticle de șampanie, Mumm Very Dry, „căci numai de asta bea”. Cașcavalul proaspăt de Câmpulung, zarzavaturi și legume, alese cu grijă, cădeau în sarcina popotarului obișnuit. Dar ceea ce a dat mai multă emoție căpitanilor noștri (generalul venea să facă o inspecție în vederea înaintărilor la gradul de maior) a fost că a trimis vorbă anume să i se dea la începutul mesei două ouă fierte, numai două, „dar dacă nu se pot găsi absolut proaspete, mai bine să se renunțe”! Câtă bătaie de cap pe bieții oameni, că au dat în grija unei ordonanțe anume supravegherea unui cuibar și tot le era teamă că s-ar putea produce vreo încurcătură, încât ordonanța să dea dintre cele mai puțin proaspete... Dar, în sfârșit, totul trecuse cu bine, ouăle fusese într-adevăr proaspete, iar diferitele bunătăți îngurgitate, digerate cu laude.

Acum toate cheltuielile prânzului era îndemn să fie scoase din „economii”, exact de la „ordinar”, adică de la masa trupei, căci regimentul nu avea fonduri speciale. Rațiile celor care erau în permisie, ajustări de carne la cazan și ceva mai puțin zahăr la ceai, toate cumpănite cu chibzuință, de la o zi la alta, trebuiau să acopere deficitul. Am așteptat zadarnic să se termine adunările de cifre și cercetarea tablourilor. În cele din urmă am plecat, căci am înțeles că nu pot obține, întrerupând o asemenea discuție, ceea ce nu obținusem când se cânta doina.